Pretenie, zacuscă şi amendă

Iar nu am avut chef să scriu. Şi nu e deloc bine, nu sunt în stare nici să evit o repetiţie. M-am trezit dimineaţă tare bine dispusă şi am spus că ar trebui să scriu prima postare din perspectiva unei persoane de 21 de ani. Apoi mi-am amintit că buletinul meu nou este singurul lucru care dovedeşte că am această vârstă.

*** Am recitit unele articole mai vechi şi, deşi sunt conştientă că sunt naivă, convingerile mele rămân aceleaşi. În ultimul timp, aud din ce în ce mai des o replică foarte enervantă. Indivizi pe care abia i-am cunoscut ori persoane pe care le consider (am fost tare atentă la concordanţa timpurilor) prietene insistă cu aceeaşi afirmaţie: „nu există prietenie adevărată”. Ete scârţ! Există şi orice vicisitudine nu face decât să o întărească. Că cei implicaţi au concepţii diferite şi sentimentul nu e mereu reciproc, asta-i deja altă poveste.

*** O dată la câteva luni, am şi eu câte-un hatâr gastronomic. Am fost din nou în Cluj, iar admiraţia mea pentru piureul de castane nu mai este atât de intensă. Dacă tot e sezonul, mi se făcuse o poftă teribilă de zacuscă. De vreo trei ani, mijlocul lunii septembrie mă prinde-n Văleni. Anul trecut, mama Dudei m-a răsfăţat cu una din fostele mele plăceri: salata de vinete. Şi de această dată, capriciul meu a fost pe deplin satisfăcut. Normal, zacusca a ieşit atât de gustoasă pentru că eu şi Duda am fost ajutoare de nădejde în bucătărie. Drept răsplată, am primit şi câteva borcane la pachet. Mulţumesc, mama Dudei! Iar pentru ca toate fasoanele mele să fie îndeplinite, mama Andeluţei mi-a adus, în gară în Buzău, o plăcintă extraordinară. Mulţumesc, mama Andelei!

*** Funcţionarii publici sunt „di tătă ţâdula”. Zilele trecute, am primit un plic. Cică aveam de plătit o amendă de 100 de Ron. Am procesat destul de greu informaţia. Ieri, m-am prins: amenda pe RATB. Ca un cetăţean corect, m-am îndreptat spre sediul închiriat al Primăriei din Câmpulung pentru a-mi achita datoria. Femeia de la ghişeu era mai acră decât o lămâie necoaptă. I-am întins politicos bancnota. Individa şi-a aranjat şuviţa desprinsă din cocul imens, a şovăit niţel până a găsit două litere pe tastatură, a muşcat cu nesaţ din covrigul de pe birou. Într-un final, mi-a înmânat chitanţa. Mă pregăteam să îi urez o zi bună şi să plec.

Cu o voce lipsită de orice intonaţie, individa mă întreabă dacă sunt studentă. I-am răspuns afirmativ. „A, păi atunci se putea face o scutire de amendă”. Mi-am muşcat limba, am strâns pumnii şi am făcut eforturi considerabile pentru a nu-i spune nimic. „E, lasă, data viitoare”, a completat politicos doamna din spatele ghişeului. Cu 100 de lei, îmi plăteam o lună căminul. Îmi cumpăram o săptămână ţigări. Mergeam la Bucureşti la vagonul de dormit. Nu era normal ca tâmpita să-mi spună că se poate face o scutire de plată înainte ca eu să îi dau banii? Nu i-am mai urat o zi bună.

*** Mie chiar îmi place apelativul de „scorpie”, mă prinde bine. Ironică, acidă, incisivă, nenorocită, nesuferită, le-am auzit pe toate. Pur şi simplu, asta mă individualizează, asta mă face să fiu eu. Nu vreau ca nişte necunoscuţi să mă placă. Nici măcar să mă tolereze. „Câinii care latră nu muşcă” nu e valabil în cazul meu. Eu latru tare, dar muşc mai rău. Aşa că scutiţi-mă cu replici siropoase ca „în interiorul tău, sigur eşti o persoană bună”. Nu sunt, decât cu cine vreau eu. Cosmin are şi el, o singură dată, dreptate: "ai aşa o latură malefică, dar care te prinde foarte bine, e la fel ca aroma fină de migdale dintr-o prajitură, nu mi te pot închipui altfel".

*** Mulţumesc, FJSC! Din nou. Pe site, scria că luni trebuie să fim în Bucureşti, pentru cazare. Ieri am fost la agenţie să-mi cumpăr bilet pentru duminică seară. Am avut noroc, am prins ultimul loc la cuşetă. Eram fericită că, deşi merg aproape 10 ore cu trenul, măcar voi sta comod. M-am întors acasă şi m-am apucat de făcut bagaje. E dificil să îndeşi în cateva bagaje lucrurile de care vei avea nevoie un an. Deci operaţiunea necesită vreo două zile. Aseară, pe FJSC News, în loc să apară lista cu repartizarea locurilor în cămine, aşa cum era normal, s-a publicat un anunţ important: repartiţiile-n cămine s-au amânat cu două zile. Bun, mai mult timp ca să îmi fac bagajele. Dar cu biletul de tren ce fac? Da, ştiu, îl pot amâna. Însă buba e că nu mai sunt locuri la cuşetă pentru marţi seară. Mulţumesc, FJSC!

Ultima vacanţă de copil

Iniţial, am mers în Italia pentru trei săptămâni, în vacanţă. Mă tenta ideea de a lucra în timpul verii, dar mama nici nu a vrut să audă. „E ultima ta vacanţă de copil” a fost argumentul ei principal. Găbiţa, odihnită după un somn de două zile, a convins-o totuşi că ar putea fi o experinţă cel puţin interesantă. Recunosc, pentru mine a contat mai mult considerentul financiar. După câteva zile, mi-am găsit de lucru într-un bar. Localul era îndeajuns de aproape, încât mama să mă poată vizita de două ori pe săptămână şi la o distanţă suficient de mare, încât horror să nu mă streseze zilnic.

Deşi între italiană şi română există multe similitudini, sudul are un dialect mai asemănător cu rusa decât cu o limbă latină. Încă sufăr de mania persecuţiei, aşa că, la început, aveam impresia că se vorbeşte mereu despre mine. Nu am stat niciodată de partea cealaltă a tejghelei, deci habar nu aveam ce ar trebui să fac. Şi nici nu mi-a explicat nimeni. Mi-au dat bătăi de cap maşina de cafea, dozatorul de bere şi programul deloc lejer, dar m-am obişnuit repede.

Nu m-am acomodat însă la fel de rapid cu nesimţirea clienţilor. Italienii, de la adolescenţi până la octogenari, sunt înzecit mai vulgari şi obraznici decât românii. Am făcut eforturi considerabile de a spune „prego” de o mie de ori pe zi. Probabil Stresul are dreptate, mi-e mai uşor să fiu amabilă într-o limbă străină. După câteva zile, dezgustată total de apropourile infecte ale clienţilor, am început să îi scot afară atunci când depăşeau limita decenţei. Patronul, iritat, a început să îmi ţină morală despre faptul că „amabilitatea se plăteşte”. Într-o italiană stricată, i-am explicat că m-a angajat să vând, nu să port discuţii tâmpite cu beţivii. I-am spus că nu pot lucra într-un astfel de mediu, aşa că renunţ. Şi-a schimbat brusc atitudinea şi mi-a propus să lucrez în restaurantul care se afla în aceeaşi curte.

În cea de-a doua săptămână, am îmbrăcat costumul de ospătar. Dacă în bar eram singură, aici m-am împrietenit imediat cu cealaltă chelneriţă, tot româncă. Regula era că nu aveam voie să vorbim în română nici măcar între noi. A fost totuşi un lucru bun, după câteva zile vorbeam fluent italiana, iar dacă nu înţelegeam ceva, o întrebam imediat pe Ionela. Primele zile în restaurant au fost foarte faine. Ne-am bătut cu roşii în bucătărie, am râs pe seama clienţilor mofturoşi, am ieşit cu colegii de serviciu în fiecare seară, am vizitat Cosenzza. Cât era ziua de lungă, în bucătărie se auzeau, într-o română stâlcită „eşti di tătă ţâdula” ,„te iubesc” sau cântecul cu „nu mi-e frică de Bau-Bau”.

Gafe am făcut destule, dar conaţionala mea şi-a asumat cele mai multe din greşelile mele. Păcat însă că nu m-a putut salva de fiecare dată. Prima comandă pe care am luat-o eu a fost „Fiorentina in sangue”. Eu ştiam că Fiorentina este un oraş, aşa că am făcut nişte ochi mari (ca măgarul din Shrek II) şi deja îmi imaginam un adevărat masacru. Am gândit rapid şi am înţeles că Fiorentina e un tip de carne. Asta după ce am afişat o mină de copil tembel.

În următoarea zi, am răsfoit puţin carneţelul Ionelei şi am văzut că cineva comandase „Della Cassa”. Am deschis repede un meniu, iar pe prima pagină scria „ antipaste”. Am vrut să ajut, aşa că am dus la masă coşuleţul cu pâine. M-a bufnit un râs isteric când am văzut că Ionela duce, la aceeaşi masă, pizza. Mai miraţi decât mine au fost clienţii, care au mâncat pizza „Della Cassa” cu pâinea-n faţă. Numele de mâncăruri mi-au dat bătai de cap. O femeie trecută de a doua tinereţe s-a cam enervat când i-am spus „prego, Pazza”. Eu voiam doar să îi pun în faţă pizza pe care o ceruse, ea însă a crezut că o fac nebună (pazza = nebună). Am fost sursa de amuzament a colegilor mei de serviciu, care m-au întrebat, într-o seară, unde merg, iar eu le-am răspuns „a scopare” („să mătur”, sau cel puţin asta credeam eu că spun). Polisemia, bat-o vina, „scopare” înseamnă şi „a face sex”.

Bucătarul nu m-a plăcut foarte mult. S-a simţit jignit când i-am explicat că nu îmi place mâncarea italiană. Nu mă ating de paste ori de peşte, aşa că a fost nevoit să îmi prepare separat, în fiecare seară, cotlet de pui. Era singurul lucru care nu îmi provoca greaţă. Am făcut totuşi un compromis şi mi-am diversificat meniul, o dată pe săptămână mâncam şi pizza.

Treptat, glumele din bucătărie s-au transformat în urlete isterice. Proprietarul restaurantului avea mereu ceva de reproşat, ceilalţi angajaţi erau jigniţi constant din cauza unor neînţelegeri mai vechi. . M-am enervat cumplit când patronul m-a făcut cretină în mijlocul restaurantului, de faţă cu vreo 50 de persoane, deşi eu nu greşisem nimic. Progenitura şefului, un copchil de şapte ani şi 50 de kilograme, se plimba cu tricicleta prin restaurant, spărgea pahare ori deranja clienţii. Vinovaţi eram noi, angajaţii, pentru că nu supravegheam plodul.

După trei săptămâni în restaurant, mă gândeam serios să îmi dau demisia, atmosfera nu mai era deloc plăcută. Nu a fost nevoie însă. Într-o dimineaţă, colegii, foarte serioşi, m-au chemat în bucătărie, să discutăm. Erau cu toţii omiaţi de comportamentul mizerabil al patronului. Mi-au povestit câte suportaseră în ultimii doi ani şi au decis să îi dea şefului o lecţie. Nu i-au lăsat la dispoziţie acestuia timp pentru a găsi personal, aşa că şi-au dat cu toţii demisia în aceeaşi zi. Normal, am empatizat cu ei. Totuşi, am fost mai norocoasă decât ei, măcar eu mi-am primit (parţial) salariul. Restaurantul s-a închis în august, perioada care trebuia să fie cea mai profitabilă.

M-am mutat înapoi la mama, am dormit neîncetat vreo 30 de ore, am mâncat ciorbă şi sarmale. Dacă mai văd vreodată un cotlet de pui, cred că vomit. Orice s-ar fi întâmplat în ultimul timp în restaurant, pentru mine a fost o experinţă interesantă. Am cunoscut persoane foarte faine, am întâlnit situaţii inedite şi m-am convins că astfel de meserii nu mi se potrivesc deloc. Cu Ionela mă voi vedea în septembrie, când vine în ţară. Probabil prietenia cu ea a fost cel mai bun lucru din timpul serviciului meu sezonier.

Am rămas cu impresie foarte proastă despre italieni, care sunt extrem de ignoranţi. Din cauza dialectelor diferite, nu se înţeleg între ei şi habar nu au să vorbească italiana curată. Un şofer de vitanjă era foarte convins că noi, românii, trăim în copaci. Clienţii din restaurant erau foarte miraţi de faptul că ştiu să deschid televizorul. După opinia lor, în România nu există aşa ceva, era pentru prima oară când vedeam un astfel de aparat. Nu sunt in stare să reţină un nume. Din mândrie naţională, transformă Paul în Paolo sau Ion în Giovanni.

Important e că acum am ajuns acasă. Şi nici nu am de gând să mă întorc prea curând în Italia, oricât mi-ar lipsi mama. Cristinica s-a întors şi ea dumnică, Alexuţa termină astăzi cu examenele, iar luni vor ajunge Găbiţa şi Iulia. Vreau să stau cu mândrele, să mă relaxez şi să mă bucur de„ultima vacanţă de copil”. Apoi trebuie să ajung în Bucureşti, să dau restanţa şi să văd unde voi sta în acest an. Ce să-i faci? La tăţi ni-i greu, dar nu în mod egal. Abia aştept să îi văd pe Duda, pe Andeluţa şi pe Stres.