Crăciunul – strategie de marketing

Prima propoziţie ar fi trebuit să fie „iar nu am avut chef să scriu”. Pentru că aşa încep, o dată la câteva luni, articolele. Totuşi, păstrez tradiţia şi voi scrie şi în acest an cât de ridicolă mi se pare agitaţia dinainte de sărbători, despre cât de comercial şi lipsit de conţinut a devenit Crăciunul.

Vasilică cu noroc

În metrou, mai des ca „atenţie, se închid uşile” se aud poeziile lipsite de intonaţie ale cerşetorilor. „N-am mamă, n-am tată, am şapte fraţi, mama are cancer, locuim pe stradă” (da, ei chiar fac gafe de astea) e înlocuită, în această perioadă, cu urări de Crăciun. Mijloacele de transport în comun, barurile, magazinele, toate sunt pline de colindători. Unii, mai inventivi, vând crenguţe de busuioc pentru doi lei. Un individ nebărbierit ţipă cât îl ţin plămânii: „Vasilică cu noroc, un leu pentru Vasilică cu noroc!”. Din geanta mare, murdară, pe care-o poartă cu mândrie pe umăr, scote capul, speriat, un miel. Copiii îşi trag de mâneca părinţii pentru că vor să mângâie animalul, iar adulţii se văd obligaţi să scoată-un leu din buzunar. Trebuie să învăţ obiceiurile bucureştene, pentru că, în Buconvina, Crăciunul şi busuiocul nu sunt corelate în niciun mod. Totuşi, cel din urmă dă o aromă nemaipomenită sarmalelor. Iar mielul este simbol al Paştelui, nicidecum al Crăciunului. Oricum, sărbătorile de iarnă sunt perioadele cele mai profitabile pentru cerşetori. Nu pentru că oamenii ar fi mai buni în preajma Crăciunului, ci pentru că aceşti cerşetori sunt mai numeroşi, mai inventivi, mai gălăgioşi şi mai agresivi.

Spiritul Crăciunului

Pe langă faptul că e un ditamai clişeul, pe mine cuvântul „spirit” mă duce cu gândul la fantome. Dar vorbim despre Crăciun, despre naşterea lui Iisus. Sintagma „Spiritul Paştelui” ar fi avut însă mai multă logică pentru mine. La fel de uşor, pot asocia alcoolul cuvântului „spirit”. Eh, în acest caz, stereotipul „spiritul sărbătorilor” capătă sens. Că doar aşa-i obişnuit românul, să profite de orice ocazie pentru un pahar cu tărie. Iar Crăciunul înseamnă trei zile de beţie straşnică.

Bucuria de a primi

Cadourile reprezintă o altă problemă. Copiii îi cer Moşului biciclete, roboţi ori case de păpuşi. În dimineaţa Crăciunului, sunt însă dezamăgiţi când găsesc sub brad o punguţă cu dulciuri şi două portocale. Părinţii încearcă să-i oprească din plans. „E criză, de aia a fost mai sărac Moşul în acest an”. Micuţii vor continua să bocească, nu înleg termenul de „criză”. Totuşi, problema cea mai mare e la adulţi, unde există o adevărata competiţie pentru „cel mai scump cadou”. Deci comercianţii au cu atât mai mult de câştigat. A, la fel cum spuneam şi anul trecut, căciula roşie şi urâtă de Moş Crăciun ori lenjeria de Crăciuniţă nu se demodează niciodată.

Mesaje copiate

Spuneam ieri aici că m-am săturat de SMS-urile copiate, de lipsa de creativitate. Decât un mesaj retrimis, prefer să primesc un beep. Sun eu persoana respectivă ca să-mi spună „Crăciun fericit!”. Companiile de telefonie mobilă au o strategie bine gândită. Trimit mesaje patetice cu urări de Crăciun tuturor utilizatorilor, iar omuleţii lipsiţi de inspiraţie dau imediat forward către toată agenda. Mereu există ameţiţi care apasă „retrimitere” fără să citească, în prealabil, mesajul. Şi uite aşa, în fiecare an, mă trezesc cu cel puţin un SMS cu „Sărbători fericite bla, bla, bla. Vodafone”, chiar dacă expeditorul este un prieten ori un fost coleg de liceu.

Crăciunul înseamnă timp liber şi relaxare

Pe dracu! Înseamnă un milion de nervi în traficul blocat, credite la bancă pentru cumpărăturile de sărbători, cozi interminabile la supermarket, reduceri de 10% la produse ale căror preţuri sunt deja umflate cu 50%. Şi când, în sfârşit, trec cele trei zile de sărbătoare, realizezi că nu ai reuşit să te odihneşti pentru că ai avut musafiri, ai făcut indigestie de la atâta carne de porc ori ai fost prea beat ca să îţi mai aduci aminte ceva. Şi eşti mai obosit, mai nervos, mai îndatorat şi mai bolnav decât erai înainte de perioada asta de relaxare.


E ridicolă toată povestea cu „de Crăciun, oamenii sunt mai buni” preluată, şi ea, de la americani. Sărbătorile înseamnă, de fapt, hiperconsum. Iar Crăciunul şi-a pierdut de multă vreme valoarea creştină. Totuşi, pentru fanii acestei sărbători, un Crăciun lipsit de griji!

Pretenie, zacuscă şi amendă

Iar nu am avut chef să scriu. Şi nu e deloc bine, nu sunt în stare nici să evit o repetiţie. M-am trezit dimineaţă tare bine dispusă şi am spus că ar trebui să scriu prima postare din perspectiva unei persoane de 21 de ani. Apoi mi-am amintit că buletinul meu nou este singurul lucru care dovedeşte că am această vârstă.

*** Am recitit unele articole mai vechi şi, deşi sunt conştientă că sunt naivă, convingerile mele rămân aceleaşi. În ultimul timp, aud din ce în ce mai des o replică foarte enervantă. Indivizi pe care abia i-am cunoscut ori persoane pe care le consider (am fost tare atentă la concordanţa timpurilor) prietene insistă cu aceeaşi afirmaţie: „nu există prietenie adevărată”. Ete scârţ! Există şi orice vicisitudine nu face decât să o întărească. Că cei implicaţi au concepţii diferite şi sentimentul nu e mereu reciproc, asta-i deja altă poveste.

*** O dată la câteva luni, am şi eu câte-un hatâr gastronomic. Am fost din nou în Cluj, iar admiraţia mea pentru piureul de castane nu mai este atât de intensă. Dacă tot e sezonul, mi se făcuse o poftă teribilă de zacuscă. De vreo trei ani, mijlocul lunii septembrie mă prinde-n Văleni. Anul trecut, mama Dudei m-a răsfăţat cu una din fostele mele plăceri: salata de vinete. Şi de această dată, capriciul meu a fost pe deplin satisfăcut. Normal, zacusca a ieşit atât de gustoasă pentru că eu şi Duda am fost ajutoare de nădejde în bucătărie. Drept răsplată, am primit şi câteva borcane la pachet. Mulţumesc, mama Dudei! Iar pentru ca toate fasoanele mele să fie îndeplinite, mama Andeluţei mi-a adus, în gară în Buzău, o plăcintă extraordinară. Mulţumesc, mama Andelei!

*** Funcţionarii publici sunt „di tătă ţâdula”. Zilele trecute, am primit un plic. Cică aveam de plătit o amendă de 100 de Ron. Am procesat destul de greu informaţia. Ieri, m-am prins: amenda pe RATB. Ca un cetăţean corect, m-am îndreptat spre sediul închiriat al Primăriei din Câmpulung pentru a-mi achita datoria. Femeia de la ghişeu era mai acră decât o lămâie necoaptă. I-am întins politicos bancnota. Individa şi-a aranjat şuviţa desprinsă din cocul imens, a şovăit niţel până a găsit două litere pe tastatură, a muşcat cu nesaţ din covrigul de pe birou. Într-un final, mi-a înmânat chitanţa. Mă pregăteam să îi urez o zi bună şi să plec.

Cu o voce lipsită de orice intonaţie, individa mă întreabă dacă sunt studentă. I-am răspuns afirmativ. „A, păi atunci se putea face o scutire de amendă”. Mi-am muşcat limba, am strâns pumnii şi am făcut eforturi considerabile pentru a nu-i spune nimic. „E, lasă, data viitoare”, a completat politicos doamna din spatele ghişeului. Cu 100 de lei, îmi plăteam o lună căminul. Îmi cumpăram o săptămână ţigări. Mergeam la Bucureşti la vagonul de dormit. Nu era normal ca tâmpita să-mi spună că se poate face o scutire de plată înainte ca eu să îi dau banii? Nu i-am mai urat o zi bună.

*** Mie chiar îmi place apelativul de „scorpie”, mă prinde bine. Ironică, acidă, incisivă, nenorocită, nesuferită, le-am auzit pe toate. Pur şi simplu, asta mă individualizează, asta mă face să fiu eu. Nu vreau ca nişte necunoscuţi să mă placă. Nici măcar să mă tolereze. „Câinii care latră nu muşcă” nu e valabil în cazul meu. Eu latru tare, dar muşc mai rău. Aşa că scutiţi-mă cu replici siropoase ca „în interiorul tău, sigur eşti o persoană bună”. Nu sunt, decât cu cine vreau eu. Cosmin are şi el, o singură dată, dreptate: "ai aşa o latură malefică, dar care te prinde foarte bine, e la fel ca aroma fină de migdale dintr-o prajitură, nu mi te pot închipui altfel".

*** Mulţumesc, FJSC! Din nou. Pe site, scria că luni trebuie să fim în Bucureşti, pentru cazare. Ieri am fost la agenţie să-mi cumpăr bilet pentru duminică seară. Am avut noroc, am prins ultimul loc la cuşetă. Eram fericită că, deşi merg aproape 10 ore cu trenul, măcar voi sta comod. M-am întors acasă şi m-am apucat de făcut bagaje. E dificil să îndeşi în cateva bagaje lucrurile de care vei avea nevoie un an. Deci operaţiunea necesită vreo două zile. Aseară, pe FJSC News, în loc să apară lista cu repartizarea locurilor în cămine, aşa cum era normal, s-a publicat un anunţ important: repartiţiile-n cămine s-au amânat cu două zile. Bun, mai mult timp ca să îmi fac bagajele. Dar cu biletul de tren ce fac? Da, ştiu, îl pot amâna. Însă buba e că nu mai sunt locuri la cuşetă pentru marţi seară. Mulţumesc, FJSC!

Ultima vacanţă de copil

Iniţial, am mers în Italia pentru trei săptămâni, în vacanţă. Mă tenta ideea de a lucra în timpul verii, dar mama nici nu a vrut să audă. „E ultima ta vacanţă de copil” a fost argumentul ei principal. Găbiţa, odihnită după un somn de două zile, a convins-o totuşi că ar putea fi o experinţă cel puţin interesantă. Recunosc, pentru mine a contat mai mult considerentul financiar. După câteva zile, mi-am găsit de lucru într-un bar. Localul era îndeajuns de aproape, încât mama să mă poată vizita de două ori pe săptămână şi la o distanţă suficient de mare, încât horror să nu mă streseze zilnic.

Deşi între italiană şi română există multe similitudini, sudul are un dialect mai asemănător cu rusa decât cu o limbă latină. Încă sufăr de mania persecuţiei, aşa că, la început, aveam impresia că se vorbeşte mereu despre mine. Nu am stat niciodată de partea cealaltă a tejghelei, deci habar nu aveam ce ar trebui să fac. Şi nici nu mi-a explicat nimeni. Mi-au dat bătăi de cap maşina de cafea, dozatorul de bere şi programul deloc lejer, dar m-am obişnuit repede.

Nu m-am acomodat însă la fel de rapid cu nesimţirea clienţilor. Italienii, de la adolescenţi până la octogenari, sunt înzecit mai vulgari şi obraznici decât românii. Am făcut eforturi considerabile de a spune „prego” de o mie de ori pe zi. Probabil Stresul are dreptate, mi-e mai uşor să fiu amabilă într-o limbă străină. După câteva zile, dezgustată total de apropourile infecte ale clienţilor, am început să îi scot afară atunci când depăşeau limita decenţei. Patronul, iritat, a început să îmi ţină morală despre faptul că „amabilitatea se plăteşte”. Într-o italiană stricată, i-am explicat că m-a angajat să vând, nu să port discuţii tâmpite cu beţivii. I-am spus că nu pot lucra într-un astfel de mediu, aşa că renunţ. Şi-a schimbat brusc atitudinea şi mi-a propus să lucrez în restaurantul care se afla în aceeaşi curte.

În cea de-a doua săptămână, am îmbrăcat costumul de ospătar. Dacă în bar eram singură, aici m-am împrietenit imediat cu cealaltă chelneriţă, tot româncă. Regula era că nu aveam voie să vorbim în română nici măcar între noi. A fost totuşi un lucru bun, după câteva zile vorbeam fluent italiana, iar dacă nu înţelegeam ceva, o întrebam imediat pe Ionela. Primele zile în restaurant au fost foarte faine. Ne-am bătut cu roşii în bucătărie, am râs pe seama clienţilor mofturoşi, am ieşit cu colegii de serviciu în fiecare seară, am vizitat Cosenzza. Cât era ziua de lungă, în bucătărie se auzeau, într-o română stâlcită „eşti di tătă ţâdula” ,„te iubesc” sau cântecul cu „nu mi-e frică de Bau-Bau”.

Gafe am făcut destule, dar conaţionala mea şi-a asumat cele mai multe din greşelile mele. Păcat însă că nu m-a putut salva de fiecare dată. Prima comandă pe care am luat-o eu a fost „Fiorentina in sangue”. Eu ştiam că Fiorentina este un oraş, aşa că am făcut nişte ochi mari (ca măgarul din Shrek II) şi deja îmi imaginam un adevărat masacru. Am gândit rapid şi am înţeles că Fiorentina e un tip de carne. Asta după ce am afişat o mină de copil tembel.

În următoarea zi, am răsfoit puţin carneţelul Ionelei şi am văzut că cineva comandase „Della Cassa”. Am deschis repede un meniu, iar pe prima pagină scria „ antipaste”. Am vrut să ajut, aşa că am dus la masă coşuleţul cu pâine. M-a bufnit un râs isteric când am văzut că Ionela duce, la aceeaşi masă, pizza. Mai miraţi decât mine au fost clienţii, care au mâncat pizza „Della Cassa” cu pâinea-n faţă. Numele de mâncăruri mi-au dat bătai de cap. O femeie trecută de a doua tinereţe s-a cam enervat când i-am spus „prego, Pazza”. Eu voiam doar să îi pun în faţă pizza pe care o ceruse, ea însă a crezut că o fac nebună (pazza = nebună). Am fost sursa de amuzament a colegilor mei de serviciu, care m-au întrebat, într-o seară, unde merg, iar eu le-am răspuns „a scopare” („să mătur”, sau cel puţin asta credeam eu că spun). Polisemia, bat-o vina, „scopare” înseamnă şi „a face sex”.

Bucătarul nu m-a plăcut foarte mult. S-a simţit jignit când i-am explicat că nu îmi place mâncarea italiană. Nu mă ating de paste ori de peşte, aşa că a fost nevoit să îmi prepare separat, în fiecare seară, cotlet de pui. Era singurul lucru care nu îmi provoca greaţă. Am făcut totuşi un compromis şi mi-am diversificat meniul, o dată pe săptămână mâncam şi pizza.

Treptat, glumele din bucătărie s-au transformat în urlete isterice. Proprietarul restaurantului avea mereu ceva de reproşat, ceilalţi angajaţi erau jigniţi constant din cauza unor neînţelegeri mai vechi. . M-am enervat cumplit când patronul m-a făcut cretină în mijlocul restaurantului, de faţă cu vreo 50 de persoane, deşi eu nu greşisem nimic. Progenitura şefului, un copchil de şapte ani şi 50 de kilograme, se plimba cu tricicleta prin restaurant, spărgea pahare ori deranja clienţii. Vinovaţi eram noi, angajaţii, pentru că nu supravegheam plodul.

După trei săptămâni în restaurant, mă gândeam serios să îmi dau demisia, atmosfera nu mai era deloc plăcută. Nu a fost nevoie însă. Într-o dimineaţă, colegii, foarte serioşi, m-au chemat în bucătărie, să discutăm. Erau cu toţii omiaţi de comportamentul mizerabil al patronului. Mi-au povestit câte suportaseră în ultimii doi ani şi au decis să îi dea şefului o lecţie. Nu i-au lăsat la dispoziţie acestuia timp pentru a găsi personal, aşa că şi-au dat cu toţii demisia în aceeaşi zi. Normal, am empatizat cu ei. Totuşi, am fost mai norocoasă decât ei, măcar eu mi-am primit (parţial) salariul. Restaurantul s-a închis în august, perioada care trebuia să fie cea mai profitabilă.

M-am mutat înapoi la mama, am dormit neîncetat vreo 30 de ore, am mâncat ciorbă şi sarmale. Dacă mai văd vreodată un cotlet de pui, cred că vomit. Orice s-ar fi întâmplat în ultimul timp în restaurant, pentru mine a fost o experinţă interesantă. Am cunoscut persoane foarte faine, am întâlnit situaţii inedite şi m-am convins că astfel de meserii nu mi se potrivesc deloc. Cu Ionela mă voi vedea în septembrie, când vine în ţară. Probabil prietenia cu ea a fost cel mai bun lucru din timpul serviciului meu sezonier.

Am rămas cu impresie foarte proastă despre italieni, care sunt extrem de ignoranţi. Din cauza dialectelor diferite, nu se înţeleg între ei şi habar nu au să vorbească italiana curată. Un şofer de vitanjă era foarte convins că noi, românii, trăim în copaci. Clienţii din restaurant erau foarte miraţi de faptul că ştiu să deschid televizorul. După opinia lor, în România nu există aşa ceva, era pentru prima oară când vedeam un astfel de aparat. Nu sunt in stare să reţină un nume. Din mândrie naţională, transformă Paul în Paolo sau Ion în Giovanni.

Important e că acum am ajuns acasă. Şi nici nu am de gând să mă întorc prea curând în Italia, oricât mi-ar lipsi mama. Cristinica s-a întors şi ea dumnică, Alexuţa termină astăzi cu examenele, iar luni vor ajunge Găbiţa şi Iulia. Vreau să stau cu mândrele, să mă relaxez şi să mă bucur de„ultima vacanţă de copil”. Apoi trebuie să ajung în Bucureşti, să dau restanţa şi să văd unde voi sta în acest an. Ce să-i faci? La tăţi ni-i greu, dar nu în mod egal. Abia aştept să îi văd pe Duda, pe Andeluţa şi pe Stres.

Decât să mă loveşti...

De vreo săptămâna, am ajuns şi eu acasă. Deci am, în sfârşit, acces la Internet. Ultimele două luni au fost extrem de agitate şi pline de schimbări. Am pierdut ISWinT-ul din acest an şi probabil alte oportunităţi faine. Totuşi, a meritat. Încerc să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat de la începutul vacanţei până acum.

Imediat după ce am dat ultimul examen, m-am urcat în trenul spre casă. Am ieşit mult cu mândrele, ştiam că nu ne vom mai vedea doua luni. Am petrecut atât de mult timp împreună, încât nici n-am apucat să îmi fac bagajele. Am uitat cărţile de bucate ale mamei şi cadoul pe care i-l cumpărasem, dar nu-i bai.

În ultima seara petrecută acasă, am îmbrăcat toate patru tricourile cu mândre. Am fost dezamăgite că nu ne-am atins publicul-ţintă, ştim-noi-cine nu a văzut mesajul sugestiv de pe spatele tricourilor. Ne-am revenit imediat, în local a apărut... Moş Crăciun. E drept că moşul ăsta era puţin cam decolorat, sacul era gol, iar ochelarii de soare nu se asortau cu bocancii şi mănuşile. Cadouri nu am primit, aşteptăm până la iarnă şi sperăm ca Moşul să nu apară în costum de baie.

Am făcut poze, am cântat (!!!) şi am plecat acasă înainte ca Răz să ne dea afară. Am ajuns pe la patru acasă. M-am uitat la ceas şi am fost mai fericită decât o veveriţă (mereu pe nume Mariana) căreia îi dai alune. Aveam timp să îmi fac bagajele. Nu am rezistat însă tentaţiei şi oboselii, aşa că am adormit imediat. La cinci, m-a trezit soneria idioată a telefonului mobil. Era Cristina, care ţipa de-mi trezea toţi vecinii. „Treeeezirea! Coboară şi deschide uşa”, spunea mândra, pe un ton nicidecum cordial. Era grăbită mititica, aşa se explică şi de ce şi-a luat tricoul pe dos. Nu m-am mirat când am aflat că ai noştri prieteni vor să mergem la picnic la ora cinci dimineaţa. Eh, sunt greu de uimit! Ne-am urcat în Bat Mobil şi am zbughit-o spre pădure, să facem grătar. Băieţii au dormit în maşină (ruşine!), iar Găbiţa, ca de obicei, s-a ocupat de mâncare. Alexuţa a ajuns când micii erau deja gata, dar măcar ne-a adus apă. Eu am făcut eforturi considerabile pentr a-mi ţine ochii deschişi.

La prânz, ne-am întors acasă. Cu dexteritatea unui pianist, am aruncat câteva haine în valiză, apoi am descins la Găbiţa. Alexuţa şi Cristina ne-au pregătit cafea şi sandvişuri pentru drum, iar domnul Batman a probat sutienele Găbiţei. Ne-am luat rămas-bun şi m-am urcat cu Gabi în autocarul spre Italia. Mândra a ţinut neaparat să îi reamintească lui Batman că trebuie să aibă grijă de Coco, „maşina de mieunat”.

Mi-am dorit să mă întâlnesc acasă şi cu Flo, fratele meu mai mic şi cu freză urâtă, dar nu terminase încă examenele. Când am trecut prin Cluj, am văzut din autocar un copil înalt, cu mers săltat şi păr ciufulit. Era Flo. Am pus imediat mâna pe telefon şi i-am trimis mesaj. Cred că mâncase piure de castane şi nu i-au mai ajuns banii să se tundă. Practic din fire, frăţiorul meu a renunţat la criteriile estetice. „Important e să ne stea părul bine”, replica unui prieten, s-a transformat pentru frate-miu în „important e ca părul să ne facă umbră”.

Urăsc drumurile lungi. Am crezut că de data aceasta va trece timpul mai repede, că voi fi cu mândra şi că, aşa cum ne e obiceiul, vom vorbi întruna. Raţionament total greşit, căci Găbiţa mea a dormit tot drumul, iar eu am ascultat două zile, pe repeat, Blackmore's Night-Home Again şi am completat Sudoku. Mândra mea s-a trezit când eu râdeam isteric, în somn. „Decât să mă loveşti, mai bine mă mângâi pe spate cu mâinile” a fost replica care a declanşat criza.

Mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare sau când am chef voi scrie ce s-a întâmplat după ce am ajuns în Italia. Acum, trebuie să o trezesc pe Alexuţa să meargă la examen. Şi să termin piureul de castane din frigider. Ah, Clujul e mai frumos decât mi-l aminteam eu. Mai rămân câteva zile pe aici.

Fără bani, dar în vacanţă

În sfârşit, mă bucur şi eu de vacanţă (nu pentru mult timp, a avut grijă doamna Coman). Ieri a fost ultima zi a mea la locul de muncă sezonier. Totuşi, am rezistat o lună într-un post care nu mi se potriveşte de nicio culoare (nu, Mihai, nici măcar mov). Săptămâna trecută am semnat demisia şi mi-am luat leafa, pe care am cheltuit-o în următoarea jumătate de oră. Iar ,de astăzi, chletui din nou banii mamei, dorm cel puţin 10 ore pe noapte şi mănânc, în sfârşit, mâncare românească.

Singurul lucru pe care vreau să îl fac acum este să dorm. Voi reveni zilele următoare cu impresii despre experinţa primului loc de muncă.

Admiterea FJSC 2009 - Nemulţumirile de după

E drept, şi pe mine m-au surprins puţin rezultatele de la admiterea din acest an (şi nu numai). Probabil eu am cele mai mari frustrări legate de FJSC (mai ales astăzi, colegii ştiu de ce), însă nu mă pot abţine să nu îmi apar facultatea. Uite că există şi studenţi care laudă acestă instituţie, contrat unor comentarii caustice de pe blogul lui Brăduţ Ulmanu.

Am lămurit faptul că secţiunea de meditaţii gratuite reprezintă un sprijin avizat, pertinent şi important pentru candidaţii cu adevărat interesaţi. Forumul nu are nicio legătura cu insuccesul unor candidaţi, iar comentariile de la articolul precedent vin să întărească această afirmaţie. Totuşi, “ghemurile de puf” nu pot accepta faptul că au fost cel puţin 120 de candidaţi mai buni, aşa că blamează sistemul de admitere.

Proba de limba română

Sunt de acord, cele 18 grile, într-adevăr, nu testează cunoştinţele candidaţilor. Poate că ar fi fost util să se introducă mai multă gramatică în detrimentul exerciţiilor de lexicologie. Totuşi, să nu uităm că fiecare greşeală gramaticală este depunctată cu 0,5 puncte. Dacă aş fi profesor corector, aş pica orice elev care pune virgulă între subiect şi predicat. Spre fericirea candidaţilor, nu voi ajunge niciodată să le corectez, oficial, lucrările. Îmi ajung înjurăturile de pe forum.

Pe de altă parte, Mihai susţine că proba de limba română ar trebui să fie eliminatorie. Cred că ar fi o măsură prea drastică, dacă ţinem cont de perlele din fiecare an ori de mesajele aberante de pe (şi de la ) etajul6. Absolvenţii de liceu habar n-au să folosească corect “datorită” şi “din cauza”, utilizează neologisme fără a le cunoaşte sensul, iar limbajul de messenger este prezent în majoritatea textelor. Pe mine mă apucă durerea de cap atunci când văd cacofonii evitate prin virgulă sau virgulă între subiect şi predicat ori înainte de “etc.”. Să nu mai vorbim de laitmotivul “oricând poate să de-a o maşină peste tine”.

Oricât de blamată ar fi proba de limba română, aceasta a fost una obiectivă (fără discuţii aici) şi extrem de lejeră. Un elev mediu ar fi putut obţine, cu uşurinţă, peste 75% din punctaj. Chiar dacă a fost banal, examenul s-a pliat pe abilităţile generaţiei 2009, deci rezultatele sunt relevante. Eu încă regret că fac parte din una din cele două generaţii care nu au dat verificare la limba română.


Proba de creativitate şi expresivitate

Naraţiunea

Pe diferite bloguri, apar comentarii care dezaprobă acest tip de evaluare. Argumentul principal este acela că un jurnalist nu ar trebui să inventeze. Candidaţilor le este testată creativitatea doar parţial. Intriga se regăseşte în cerinţă, iar concurenţii trebuie să imagineze un posibil deznodământ. Se punctează capacitatea elevilor de a gândi o succesiune verosimilă de evenimente şi, normal, se va evidenţia abordarea cea mai originală. E un exerciţiu bun, care îi pregăteşte pe aspiranţii la o carieră în jurnalism pentru viitoarea meserie: dintre cinci articole care prezintă aceeaşi ştire, se va remarca acela cu unghiul de abordare cel mai original.

Candidaţii al căror talent principal nu este creativitatea au şanse la fel de mari să intre la FJSC. Tot ce trebuie să facă este să redacteze o povestire plauzibilă, cu un fir epic bine conturat, cu momente ale subiectului clar evidenţiate şi scriitura să fie în limba română. Pe viitor, se pot angaja la celelalte patru ziare care prezintă abordări mai puţin inedite (printre altele, eu am o mare problemă atunci când vine vorba de titrat un articol).

Nu sunt nici eu de acord cu soluţia de a pune candidaţii în situaţia de a redacta texte jurnalistice. Ei optează pentru FJSC tocmai pentru a învăţa cum să scrie un astfel de text. Dacă elevii de la profil uman fac diverse opţionale de jurnalism (iapa lui Ilie, adică nicio legătură cu jurnalismul), absolvenţii de profil real ar fi dezavanajaţi. Nu ştiu cum stau lucrurile când vine vorba de generaţiile mai tinere, însă colegii mei se împart în două categorii: absolvenţii de mate-info şi cei care au dorit să dea (sau au picat) admiterea la teatru.

Într-o mică măsură, notarea relatării ţine şi de subiectivitatea profesorului corector (veţi vedea şi la examene, dar asta e o frustrare personală). Cum spuneam şi pe forum: “profesorii ie şi iei oameni” şi fiecare are maniera proprie de a analiza o naraţiune. Propun (a zecea oară) un exerciţiu de imaginaţie: proful corectează o lucrare foarte foarte slabă. Următoarea, deşi medie, va primi, să spunem, 60-70 % din punctajul alocat acestui subiect ( destul de mult, dacă ţinem cont de faptul că anul acesta a fost o singură notă peste 8 ). Este valabil şi invers: un text mediu va fi notat drept prost, dacă înainte corectorul a avut de-a face cu o lucrare care respectă toate punctele din baremul de corectare. Deci, inevitabil, fiecare text va fi raportat la cele corectate anterior, de aici şi doza de subiectivitate.

Deşi e redundant, nimeni nu va pica un candidat care a redactat o scriitură expresivă şi în limba română. Mi se pare nedrept ca cei care nu au obţinut rezultatul dorit să dea vina pe subiectivitatea corectorilor, mai ales că cerinţa din acest an a fost foarte permisivă ( Te-ai întors dintr-o croazieră de lux. Povesteşte aventura vieţii tale). Eu consider că naraţiunea este cea mai pertinentă probă a admiterii. Învaţă viitorii studenţi să introducă elemente de portret şi de atmosferă, le testează capacitatea de a redacta texte verosimile şi verifică abilitatea de privi situaţia dintr-un unghi inedit.

Dacă toţi propun soluţii, vin şi eu cu una, deşi nu e cea mai fericită. Un barem mult mai rigid, care i-ar ajuta pe profesorii corectori să ajungă la o perspectivă comună ar reduce nemulţumirile legate de subiectivism.

Argumentarea

Aici e jale mare. Chiar dacă au promovat un examen de bacalaureat, mulţi nu ştiu care este structura unui text argumentativ. Cum am spus de atâtea ori, pe profi îi interesează dacă sunteţi capabili să vă argumentaţi pertinent şi matur o idee. Dacă în ceilalţi ani, concurenţii erau nevoiţi de a aducă argumente în favoarea sau contra unei afirmaţii din cerinţă, de această dată au avut posibilitatea să îşi aleagă singuri ideea. Un lucru foarte bun, după opinia mea. Competitorii au fost puşi astfel pentru prima oară în situaţia de a selecta şi ierarhiza informaţiile.

Aici nu vă prea puteţi plânge că aţi pierdut punctaj din cauza subiectivităţii profesorilor. A fost o probă de bun-simţ. Dacă aţi avut un bagaj minim de cunoştinţe, l-aţi valorificat. Dacă nu, aţi aberat, iar rezultatul a fost unul pe măsură.


Frustrările învinşilor se revarsă asupra celor mai buni

Domnul profesor GHP a publicat un articol despre Mihaela, cea care a obţinut cea mai mare notă la admiterea 2009. Imediat, au apărut şi comentariile maliţioase. Unii pur şi simplu nu ştiu să piardă.

Hopsieumicky îmi este dragă, a fost printre puţinii candidaţi de pe forum care “au sclipit” în acest an. Ea a povestit pentru FJSC News ideea principală din naraţiune. Întâmplător sau nu, este vorba despre aceeaşi idee din al doilea roman al lui Bridget Jones. Totuşi, e cale lungă de la “a te inspira” pâna la “a plagia”. Susţin, în continuare, că cel mai important e modul în care transpui, în scris, ideea. Inspiraţia de moment şi lipsa condeiului nu îţi oferă un loc în primii 120.

Argumentul meu suprem pentru a o susţine pe Mihaela, deşi părerea mea nu este avizată: se ştie că eu sunt cel mai înjurat, cel mai criticat, cel mai urât, cel mai afurisit membru de pe etajul6. Un coleg mai mic ne-ar trimite pe mine şi pe tralala, dacă ar avea ocazia, la închisoare. Au fost foarte rare momentele în care am lăudat un candidat, eu cred în critica constructivă. Totuşi, spicuiesc din ultimul meu mesaj din secţiunea de meditaţii gratuite:

“…acesta este cel mai bun text pe care l-am citit în ultima lună, în ultimul an. Şi, de ce nu, este unul din cele mai bune texte de pe forum.”

Şi da, comentariul era la unul dintre textile Mihaelei. Quod erat demonstrandum.


Notă personală: da, am intrat ultima la această facultate. Am avut şi eu frustrări legate de admiterea 2007. Astăzi, mai mult ca niciodată, îmi vine să înjur FJSC-ul şi anumiţi dascăli. Ooo, şi mai ales secretarele. Totuşi, dracul nu e atât de negru cum pare. Şi, cu toate lipsurile, FJSC e chiar o facultate faină!

Forumul FJSC - un ajutor real doar pentru unii candidaţi

Membrii de pe etajul6 care nu au obţinut rezultatele dorite la admitere îşi exprimă frustrările pe blogurile personale. E normal, am trecut şi eu prin asta. Unii au muncit mult, iar FJSC a fost singura facultate pentru care au optat. Dar mi se pare aberant faptul că unii dau vina pe forum pentru eşecul lor. Cum spunea şi Mihai, etajul6 nu garantează nimănui succesul.

Fara forum, probabil ca ati fi fost foarte fericiti dupa admitere, mandrindu-va cu textele jurnalistice sau stiintifico-fantastice pe care le-ati fi scris .

Totuşi, este păcat că unii sunt convinşi că reţeta succesului constă în inspiraţia de moment. Degeaba ai o idee fabuloasă, dacă nu ştii să o valorifici. Majoritatea sfaturilor de pe etajul6 îi ajută pe candidaţi să redacteze un text curat, care să respecte cerinţa şi itemii din baremul de corectare. Astfel, aproape jumătate din cei mai activi membri ai etajului6 a obţinut un loc la buget, conform unor statistici publicate de domnul profesor George Hari Popescu pe blogul personal. Deci afirmaţia făcută de colegul meu mai mic, Bogdan, este total nejustificată.

Iar cei care fac de un an (sau mai mult) meditatii pe forum se multumesc cel mult cu un loc la taxa

Pe de altă parte, nimeni nu a promis niciodată că un cont pe etajul6 te va clasa automat pe unul din locurile bugetare. În urmă cu doi ani, un elev de clasa a XI-a s-a înscris pe forum. A publicat nenumărate poveşti puerile, a plagiat, a criticat ceilalţi candidaţi, a tratat cu superficialitate toate sfaturile şi observaţiile noastre şi, astfel, nu a făcut deloc progrese. Rezultatul? Nu a obţinut notă de trecere la examenul de admitere.

Forumul FJSC este de folos candidaţilor? DA, este un real ajutor pentru cei care muncesc, ţin cont de sfaturi şi de observaţii şi nu blamează atitudinea (uneori poate prea rigidă) moderatorilor ori pe cea a profesorilor.

La începutul acestui an, scriam, într-un post:

Însă, dacă la sfârşit, din 50 de oameni ne urăsc 49, dar un individ a făcut progrese datorită sfaturilor noastre, atunci a meritat efortul.

Aceeaşi părere o are şi domnul profesor George Hari Popescu, care scrie, într-un articol recent:

Mie mi se pare că dacă secţiunea de meditaţii gratuite a ajutat un singur om să-şi vadă împlinit un mic vis atunci merită efortul.

În concluzie, etajul6 şi secţiunea de meditaţii gratuite reprezintă un sprijin important pentru candidaţi. Iar rezultatele obţinute de cei 22 boboci sunt suficiente pentru a răsplăti munca depusă de noi, moderatorii, şi de profesori. Iar ceilalţi ar trebui să se pună la punct cu gramatica înainte de a învinovăţi forumul pentru insuccesul de la admitere!

Joaca de-a bacul

Peste 200.000 de elevi au aflat ieri rezultatele examenului de bacalaureat. La fel ca în ultimii ani, cea mai mare rată de promovabilitate s-a înregistrat în judeţul Suceava. Dintre cei cinci elevi din judeţ care au absolvit examenul cu notă maximă, patru provin de la acelaşi colegiu sucevean. Nu ştiu cum s-a desfăşurat examinarea la liceul „Petru Rareş”, însă eu nu pot pricepe cum un elev poate excela în toate domeniile.

Nu pun la îndoială faptul că nota celui de-al cincilea fericit, absolvent al colegiului „Dragoş-Vodă”, este consecinţa unui studiu intens. Totuşi, îmi aduc aminte cum decurge examenul de maturitate în prestigiosul colegiul. Mai întâi, profesorii cer elevilor sume enorme şi nejustificate pentru protocol. An de an, dascălii colegiului bombardează elevii cu aceleaşi false avertismente: „anul acesta, examenul va fi mult mai rigid”, „nu se va copia deloc” etc. Acum doi ani, circulau mituri amuzante despre şefi de comisie încălţaţi, neconvenţional, în tenişi. Se presupunea că nu se auzeau zgomotele de paşi pe coridoare şi, astfel, cei care copiau erau luaţi prin surprindere şi daţi afară din examen. Soluţia se pare că nu a funcţionat, întrucât toţi elevii colegiului promovează bacalaureatul de câtiva ani încoace.

În ultimele săptămâni de şcoală, profesorii generoşi le împărtăşesc învăţăceilor secretele unui bac promovat. Copiii din fiecare sală trebuie să desemneze un lider, un „elev mai tupeist”, recomandă magiştrii. Acesta trebuie să fie înarmat cu două plicuri şi un ziar. Acum doi ani, şpaga a fost de 30 de lei de căciulă la fiecare probă scrisă. Practica a rămas aceeaşi, probabil s-a modificat suma. Odată adunaţi, banii sunt împărţiţi în mod egal în cele două plicuri, care sunt ascunse în paginile ziarului. Cotidianul este plasat, deloc subtil, pe catedră şi astfel se cumpără indulgenţa profesorilor supraveghetori.

Îmi amintesc că, la proba de informatică, circulau prin sală rezolvările subiectelor. Un elev mai puţin dotat intelectual nu s-a mulţumit să arunce o privire peste foi. Mânat de lăcomie, nu s-a oprit din scris până nu a copiat tot. Ghinionul a fost că el dădea examen din Pascal, iar răspunsurile erau pentru C++. Cu toate acestea, a promovat.

“Dragoş-Vodkă”, cum ne plăcea nouă să-l numim, îşi păstrează reputaţia, cea mai mică notă la bacaulaureatul de anul acesta a fost 8.11. E destul de bine, dacă ţinem seama de faptul că majoritatea abolvenţilor urmează facultăţi particulare ori este adeptă (majoritatea…este, să fie clar) a lozincii “primii cinci ani sunt mai grei, până ajung în anul trei”.

Pentru a nu da naştere unor polemici: în “Dragoş-Vodă”, există profesori extraordinari (din fericire, unul din cei trei s-a mutat în Bucureşti) şi elevi cu rezultate remarcabile. Dar nu toţi, aşa cum reiese din rezultatele examenului de bacalaureat.

O nouă leapşă - despre "fietili" mele

A văzut cineva ieri curcubeul în Bucureşti? Puţină culoare peste oraşul gri, a fost cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată. Sper că a făcut cineva fotografii, eu eram prea ocupată să îi explic taximetristului că cel mai scurt drum este linia dreaptă.

În altă ordine de idei, preiau leapşa primită de la Duda şi iniţiată de cei de la hotcity ş Redd`s. Tema este să vorbesc despre prietenele mele. Nu vreau să le laud, despre calităţile lor am vorbit cu alte ocazii. Dacă nu aş fi ştrengară (eufemistic vorbind, vorba Stresului), nu aş fi eu.

Horror ( mama)

Chiar dacă este un clişeu, voi începe cu mami (nu pentru că îmi citeşte blogul şi eu am cam rămas fără bani). Ea nu mi-a spus niciodată pe nume, pentru mama voi rămâne veşnic Nania (nu puteam să spun Diana când eram foarte mică). Până acum vreo trei ani, eu i-am spus horror. Nu s-a supărat niciodată, ba mai mult, m-a trecut şi ea, la fel, în agenda telefonului mobil. O respect pentru că nu m-a lovit decât o singură dată, atunci când mi-am uitat bicicleta în oraş. În schimb, am primit cele mai crunte pedepse. Şi le-am meritat pe toate.


O iubesc pentru că este afurisită, cred că e trăsătură de familie. Încă mai păstrează, într-o cutie prăfuită, bileţelele pe care le lipeam pe frigider când ea era la serviciu. Bineînţeles, îmi corecta cu roşu greşelile gramaticale şi îmi înapoia răvaşele. În aceeaşi cutie, am adăugat scrisorile pe care mi le-a trimis dânsa în ultimii şase ani. Una din scrisori începe cu „Nania, ţi-am trimis înregistrator”. Este vorba despre reportofon. Ultima scrisoare, primită de Paşte, este scrisă cu pixuri de culori diferite. Prima jumătate a epistolei, scrisă cu albastru, se termină cu „nu mai ştiu ce să scriu, nu mai am inspiraţie”. Apoi, mami a folosit un pix negru. „M-am gândit atât de mult, încât mi s-a terminat mina la pix”.

Mă tachinează mereu pentru că ştie că sunt geloasă. I-a spus Oanei că e şi mama ei, iar Duda a avut grijă să menţioneze acest lucru pe blog. Căţelul este „copilul mamei”, mie nu mi s-a adresat niciodată cu acest apelativ. Dacă se întâmplă să îi spun că o iubesc ori că îmi este dor de ea, replica este mereu aceeaşi: „Ce ai mai făcut? Sau iar ai rămas fără bani?”. Dacă, în general, este foarte distantă, mama i-a aratăt Oanei latura ei sensibilă. Cam aşa arată un mail primit de la Duda, vara trecută:

Dudo, deci o ador pe mama ta. Uite ce mesaj dulce mi-a trimis dupa ce ai plecat tu (il redau exact ) : "A plecat Nania mea. Au pornit tarziu. Acum sunt in Austria. Nu stii cat imi lipseste. E proprio speciala. Oricine si-ar dori o fiica asa. Eu sunt onorata ca e a mea. Ai si tu grija de tine. Te pup, Mama lui Nania"

În mai puţin de o lună, mă revăd cu mama. Sper să mă suporte şi să nu facă la fel ca anul trecut, când mi-a făcut bagajele şi m-a scos afară. Evident, în glumă. În schimb, sunt sigură că voi primi iar bani dacă nu voi mai cânta. Of, mami, chiar dacă nu ai simţ artistic şi nu apreciezi vocea mea, eu tot te iubesc!

Duda

Duda este cea mai bună prietenă a mea cam de când am cunoscut-o. Mi-a căzut cu tronc de la început. În vara dinaintea admiterii FJSC, am schimbat doua-trei mesaje private pe forumul facultăţii, apoi am discutat puţin pe messenger. Într-un moment de inconştienţă, am invitat-o să îşi petreacă vacanţa în Câmpulung, deşi nu o cunoşteam. Ea, mai iresponsabilă decât mine, a acceptat. Nici măcar nu ştiam cum arată. „Oana, de ce nu eşti creaţă?” a fost primul lucru pe care i l-am spus. Răspunsul a fost: „Dacă te îmbraci în verde, te claxonează tirurile!”. Primul nostru schimb de replici, total ilogic, a durat o seară întreagă. Acasă, am întâmpinat-o cu tort, dar am uitat să desprind celofanul de pe blat. Ca să mă revanşez, am făcut o altă prăjitură, deşi am murdărit toată bucătăria cu ciocolată.


Treptat, am început să ne împrietenim. Am locuit împreună în primul semestru din anul întâi. Într-o zi, am sunat-o să o cert că a plecat cu cheile mele, deşi acestea erau în usă. Ce tută am fost! De atunci, amândouă suntem dude.

Chiar dacă, aparent, Oana este inumană şi lipsită de sentimente, după câteva beri, nu conteneşte să-mi spună cât mă iubeşte. Nu e chiar atât de drăguţ, a doua zi trebuie să spăl pe jos. Tot duda este indiferentă atunci când plâng şi nu lasă nici pe alţii să mă consoleze, „las-o, îi trece!”. În schimb, îmi repetă mereu că sunt mai puternică decât îmi imaginez eu.


Cât am locuit împreună, am deprins doar obiceiurile proaste de la ea. M-a învăţat că berea este chiat foarte bună, iar dimineaţă înseamnă ora 14. Ideea ei de noapte albă a fost să-mi spună bancul cu flori mov...toată noaptea. Anul trecut, cineva ne-a numit „grupul celor trei exclusivişti”, făcând referire la mine, Oana şi Mihai.

Mândrele

Despre mândre am scris şi cu alte ocazii aici şi aici. Pe "fieti" le ştiu de vreo zece ani. Pentru că le iubesc pe toate la fel, ordinea alfabetică se pretează cel mai bine.

Alexuţa este cea mai mică dintre noi, de aceea a fost supranumită „copilul”. Acum se mândreşte, este cea mai tânără. În urmă cu câţiva ani, şi-a dat foc la apartament. Neintenţionat, evident. Hamsterul ei a supravieţuit flăcărilor şi, în următoare perioadă, a locuit la mine, într-un borcan. După ce mândra şi animăluţul s-au întors acasă, Alexuţa i-a pus rozătoarei mâncare pe balcon, pe balustradă. Şobolanul, care scăpase nevătămat în urma incendiului, nu a mai fost la fel de norocos şi a căzut de la etajul patru.


Mândruţa se înroşeşte mai repede decât orice altă persoană pe care o cunosc.Replica mândrei, atunci când mă suna, era: „dacă întreabă mama, eu am dormit la tine!”. Încă sunt supărată pe ea, s-a măritat şi pe mine nu m-a invitat. Asta în visul meu din urmă cu vreo lună. Chiar dacă ţipă la mine când îi iau pufuleţii din mână, tot dragă îmi este. Dar o invidiez pentru picioarele extrem de lungi (craci până-n gât). La întrebarea „ce bem în seara asta?”, Alexuţa nu va răspunde niciodată „suc”.


Cristina, fosta blondă, pare cea mai arogantă persoană. Nu răspunde la salut şi trece pe lângă cunoscuţi, ignorându-i complet. În realitate, este doar aiurită. O apreciez mult, nu se lasă nciodată călcată în picioare. Îmi aduc aminte că, acum vreo şapte ani, la o competiţie handbal, arbitrul era profesor al şcolii organizatoare care, normal, a ieşit pe primul loc. Mândra a refuzat premiile de consolare pentru locul doi şi le-a aruncat la picioarele arbitrului. Orgolioasă din fire, a ripostat şi atunci când un dascăl a vrut să o lovească.


Am pierdut nopţi întregi la Cristina în bucătărie, cu paharul de bere şi tablele de rummy. Principala sursă de amuzament a Cristinei suntem eu şi Găbiţa. Mândra, insensibilă, râde cu lacrimi (pentru a empatiza cu noi) atunci când ne vede plângând. Dar e fată de treabă şi ne explică, a doua zi, şi motivul pentru care plângeam. Îmi e tare greu să înţeleg de ce îi plac atât de mult copiii mici. Cred că, dintre noi, Cris va fi prima mămică. Dar, cu siguranţă, nici atunci nu va refuza o bere, două, trei.

Găbiţa plânge aproape la fel de mult ca mine. Împreună cu celelalte mândre, m-a învăţat să fumez. „Trage în piept.”, „IHHH, vine mama”, îmi spunea mândra. Nu s-a supărat pe noi pentru că eram prea amuzate ca să o ajutăm atunci când a rămas atârnată capul în jos, într-un gard. În comparaţie cu ştim-noi-cine care se supără imediat, pe mândra nu a deranjat-o faptul că am pus pariu...pe ea.


Deşi pare foarte calmă, Găbiţa a apărut în ziarul local pentru conflictele pe care le-a avut cu echipa adversă la un meci de handbal.O domnişoara a enervat-o atât de rău pe mândră, încât Gabi a decis că cea mai bună răzbunare ar fi să o dea, în mod repetat, cu capul de bara porţii. Soluţia ei pentru „Vai, ce mă fac? Trebuie să vină mama şi eu sunt beată” a fost să bea în continuare. Mie mi-e tare dragă, găteşte cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată. Şi, deşi mănâncă mult, nu se îngrasă absolut deloc.

Şi dacă tot suntem mândre că suntem cele patru mândre, ne-am făcut şi tricouri personalizate. Deocamdată, nu se spune ce scrie pe spate. (nu apar în poză, o făceam pe-a fotograful, dar, evident, am şi eu tricou personalizat).


M-am cam întins cu acest post, mai există persoane care merită menţionate. O aşteptăm oe Iulica, a cincea mândră, să se întoarcă în ţară. Despre Puiu Creţ am mai scris aici. Mai sunt colegele de facultate:Claudia, cu care am împărţit aceeaşi cameră, Andeluţa, speranţa mea adormită, Ioana, căreia îi sunt datoare cu un frigider, Gabi cea incredibilă.

Dacă era un post despre băieţi, aş fi avut, cu siguranţă, mai multe de spus. Mihai, Mămicu`,Bro cel cu freză urâtă, Geo, Kido şi băieţii din gaşca veselă vor fi, probabil, subiectul într-un articol viitor.

Merge vorba prin târg că trebuie să dau leapşa mai departe, aşa că o trimit către Aura, Roxana , Andeluţa, Claudia şi Anda.

Student 2009 la Jurnalul Naţional

Astăzi, a apărut Student 2009, un supliment gratuit al Jurnalului Naţional. Broşura conţine informaţii despre toate universităţile particulare şi de stat din ţară.

Undeva, în a patra pagină a suplimentului, în caseta radacţională, apare scris mărunt: „ RADACŢIA: Diana Robu, Mihai Schiau” . Fiecare din noi a cules informaţiile şi a redactat mai mult de 20 de texte despre universităţi. Unele instituţii de învăţământ au fost mai puţin cooperante, au amânat răspusunsurile ori au furnizat date eronate. Mai mult, rectorul pitic al unei universităţi particulare a cerut bani pentru a oferi informaţii despre instituţia pe care o conduce. Prin urmare, universitatea a apărut pe ultima pagină, doar cu datele de contact.

Exemplele negative ale facultăţilor particulare continuă cu Spiru Haret, care are dedicate primele două pagini ale suplimentului. „Fabrica de diplome” Spiru Haret are 53 de filiale, dintre care opt sunt în străinătate. „Dai banu`, primeşti diploma de absolvire”, cam aşa se rezumă activitatea celei mai mari insituţii de învăţământ din Emisfera Estică. Din taxele strânse de la cei peste 180.000 de studenţi, universitatea şi-a permis să îşi cumpere locul privilegiat în paginile ghidului de admitere.

La mijlocul broşurii, apare un articol semnat cu numele meu. Iniţial, a fost vorba de două texte ( viaţa de student în Bucureşti şi neregulile din căminele studenţeşti), însă, din lipsă de spaţiu, au fost contopite în unul singur. În prima fază, textele erau mai lungi, mai coerente, împărţite în paragrafe, leadul avea şi predicate, virgulele erau puse corect etc. Cei de la corectură s-au gândit că am greşit eu atunci când am scris „mai multe de jumătate dintre studenţi rămâne fără loc în cămin”, aşa că au decis să facă acordul cu subiectul logic. De asemenea, sunt foarte sigură că am scris „voia”, nicidecum „vroia”.

Oricum, sunt convinsă că foarte mulţi nu vor sesiza greşelile. În afară de acest articol, celelalte texte despre universităţi nu au suferit modificări, deci sunt mulţumită. Sper să mai existe alte asemenea colaborări cu Jurnalul Naţional şi Eugenia Mihalcea.

Acasă, mă aşteaptă deja 20 de suplimente, mulţumesc!