Și m-am mutat pe .ro

Datorită unui gest extrem de frumos, mi-a luat catrafusele (articolele, comentariile și lista de bloguri) și m-am mutat pe http://www.dyna-robu.ro/  .

… asta ca să nu-ți urez aiurea-n tramvai „La mulți ani”. Doar știm că mai e destulă vreme până-n septembrie, nu? Oricum, știu că ți-ai dorit un domeniu .ro, așa că iată-l! Ai cât spațiu vrei, teme din belșug, customizări și alte cele. Ah, și câte adrese de mail vrei tu pe domeniul ăsta (nume_email@dyna-robu.ro).

Na că ai și prezență blogosferică serioasă!

Să-l stăpânești sănătoasă.

Alex

Mulțumesc, Alex!!!
La revedere, blogspot!

Vreau domeniu .ro

Nici dacă aș fi inventat roata nu mă bucuram așa cum am făcut-o când am priceput cum se folosesc diacriticele. În urmă cu doi ani, mi-am făcut blogușorul. Singură. Mi-a luat cam o săptămână, dar e irelevant. Aveam o temă portocalie, cu niște piese mari de puzzle, absolut grotești.

Și cum e demonstrat că toți avem cel puțin un prieten care nu e așa nătărău ca noi în ale calculatoarelor, am apelat și eu la amicul cvasi-informatician. M-a ajutat să îmi schimb aspectul blogului, voiam ceva foarte simplu. Am sărbătorit noua înfățișare și mi-am obligat prietenii să-mi citească aberațiile. Ca să mă motiveze să scriu mai des, un amic mi-a desenat partea de dus, parcă header se numește. Încă aștept ca fetița aia nevinovată să se transforme într-o nesuferită cu oleacă de accent moldovenesc, ca să mă reprezinte.

Exact, tehnologia mă depășește. Dar am aflat de pe blogul Dudei despre concursul organizat de be fair. Nu mă interesează cununile din lauri, ci domeniul .ro. Cireașa de tort  o repezintă suportul tehnic oferit de cei de la blog way.  După doi ani de prezență discretă în mediul on-line, e timpul să am și eu un domeniu al meu. Nu mi-am cumpărat unul pentru că nu sunt pregătită să investesc (eufemism pentru "frate, sunt studentă, n-am bani") și oricum nu aș ști ce pași trebuie să urmez. Totuși,  .ro mi-ar veni ca o mănușă. Ar confirma, încă o dată, obsesia mea pentru limba română, disprețul pentru snobismele englezești și teoriile despre virgule care fac diferența.

Ora unu a venit şi examenu-i greşit

Eu am un magnet incredibil  pentru ghinion. Mă urmăreşte constant, iar eu n-am fost nicioadată bună la de-a v-aţi ascunselea. Dacă luna trecută  am stricat toate aparatele electrice pe care le-am atins, de curând am rămas şi fără telefon.  De la Iphone am ajuns la N-amPhone. Dragă hoţule, să ai grijă de el. Poate tu vei şti să îl foloseşti la adevăratul său potenţial, eu abia m-am prins cum se trimit mesajele. O să mai uit uşa descuiată, încărcătorul e pe raftul din stânga. Te rog, serveşte-te!  

Şi ghinionul nici că se opreşte aici. Astăzi am avut ultimul examen din sesiune. Bine, excepţie face restanţa la Istoria Presei, dar e plăcerea mea să îl revăd pe domnul Petcu.  Nişte colegi spuneau că în FJSC (Facultatea de Jurnalism a Soţilor Coman, repet) nu se învaţă. “Bă, ai învăţat?” are mereu ca răspuns “Nu, doar am citit”. Eu am citit, am conspectat. M-am trezit dimineaţă să revăd notiţele, iar eu nu sunt deloc  matinală. Am băut o cafea şi m–am îndreptat spre Universitate, sigură că am examen de la ora unu.

Abia am cărat sacoşa cu bibliografia pentru licenţă. M-ar fi linşat colegii dacă uitam acasă cele patru kilograme de maculatură. Am gâfâit, am transpirat, am urcat toate treptele până la R3 şi am ajuns cu 20 de minute mai devreme.  Fum de ţigară, studenţi care îngraşă porcul în Ajun, gălăgie şi pronosticuri despre examenul la Sociologia Jurnaliştilor – atmosfera obişnuită ( vai, Dyna, ai o eliptică de predicat).  Totuşi, ceva nu era în regulă.  Nu am fost prezentă constant la cursuri în acest an, dar îmi cunosc colegii.  Ori poate aveam eu ochii înceţoşaţi, dar nu vedeam nicio faţă cunoscută. Clădirea era bună, mai  nimerisem  şi examenul.  Sigur greşisem ora.

M-am panicat. Din tot vacarmul, am înţeles că studenţii erau la ID. “Înseamnă că examenul a fost de la 11, deci l-am ratat”, îmi spuneam îmi timp ce-mi venea să-mi trântesc căpăţâna de toti pereţii.  Îmi imagineam scuze penibile pe care să i le îndrug decanului pentru a-mi permite să dau examenul cu cei de la ID.  N-am o perioadă tocmai bună, nu tolerez evenimentele din seria “doar mie mi se putea întâmpla”.

Altcineva e fericitul proprietar al telefonului meu. Hoţule! Acum  am o cutie care, cândva, a îndeplinit funcţia de telefon . Evident, aparatul nu mai avea baterie. Am scos acumulatorul şi l-am frecat în mâinile transpirate, într-un moment de maximă inspiraţie. Din ultimii cenţi, i-am trimis mesaj unei colege.  În câteva minute, timp în care m-au încercat, pe rând, sentimente de furie, frustrare, tristeţe şi resemnare, m-a sunat Teo. Ea, mai puţin ameţită decât mine, ştia că avem examenul de la ora trei.  Măcar am avut două ore în care mi-am recuperate vechiul număr de telefon şi am scăpat de o amendă pe RATB. Până la urmă, examenul a fost mult mai uşor decât mă aşteptam.  Totuşi, nu mai vreau episoade din ciclul “doar mie mi se putea întâmpla”.