Amintiri din vacanţă

Obligată de circumstanţe (şi de mama), am fost nevoită să merg acasă, în Câmpulung (în Bucovina). Cum spune Mihai, trebuia să calmez apele. La propriu. În prima săptămână, mi-am limpezit gândurile şi, mai ales, bucătăria, am gătit şi m-am revăzut cu vechi cunoştinţe. De Paşte, am decis că e mai bine să rămân acasă, chiar dacă am făcut nişte promisiuni că mă întorc în Bucureşti.

Dar nici Câmpulungul nu mai e un orăşel curat, de munte. Acum cinci luni, strada pe care locuiesc, deşi plină de gropi, încă era asfaltată. Sătui de indolenţa Primăriei, vecinii mei au luat atitudine şi au acoperit toata strada cu pietriş. Benefic pentru şoferi, însă mai prost pentru noi, pietonii de rând. E bine totuşi că s-au mai deschis încă un club şi un supermarket, exact ce îi lipsea oraşului de la poalele Rarăului.

Noaptea de Înviere

Am asistat la cea mai ciudată slujbă de Înviere. Corul, format din enoriaşi în vârstă, nu ştia versurile şi, spre disperarea preotului, uita să cânte „Amin”. La primul „Hristos a înviat”, replica, venită de la un telefon mobil, a fost „mesaj pentru Europa”. Părintele care nu avea, cu siguranţă, calităţi oratorice, a ţinut să reamintească, a cincea oară, printre bâlbe, cât de norocoşi suntem că avem lumină de la Ierusalim în acest an. Îngheţaţi şi plictisiţi, oamenii care au participat la slujbă s-au urcat în maşinile parcate ostentativ lângă biserică şi l-au lăsat pe sacerdot fără auditoriu.

Reuniune de clasă

În prima zi de Paşte mi-am sunat un prieten pentru a-i spune „Hristos a înviat!”. Spontan, am decis să organizăm o reuniune cu foştii colegi de liceu. În două ore, s-a adunat mai mult de jumătate din fosta clasă. Mulţi dintre noi nu s-au văzut de la Bac. Am schimbat impresii despre facultăţi şi am împărtăşit planuri de viitor.


După ce am fost daţi afară dintr-un bar (pentru că se închidea), am descins acasă la una dintre fostele colege. Am băut un pahar de vin, am povestit şi am jucat mima până dimineaţă. Şi cum suntem ţanţoşi absolvenţi de mate-info, n-am reuşit să mimăm sau să ghicim cuvântul „ireductibil”. Spre dimineaţa, proprietara ne-a (în)cântat la chitară, după ce a ţipat la mine pentru că altcineva a spart ceva :). Uneori mi-e dor de liceu, sper că vom repeta mai des experianţa de a ne revedea cu toţii.



O săptămână cu mândrele

Nu îmi aduc aminte să fi stat vreodată, de când sunt studentă, mai mult de zece zile acasă. Nici măcar în vacanţa de vară. Am vrut să mă întorc în Bucureşti a doua zi de Paşte, dar au sunat „fietili” şi m-au invitat la chef, la cabană, unde iar am stat până a doua zi. Am rămas fără baterie la telefon şi i-am îngrijorat pe duda şi pe stres. Nu-i nimic, asta înseamnă că mă iubesc. Duda are sentimente, chiar mi-a spus că îi e dor de mine.

Marţi seară trebuia să mă întorc în Capitală, dar din cauza (sau, până la urmă, datorită) unor evenimente neprevăzute, trenul a plecat spre Bucureşti fără mine. Şi o persoană care îmi era foarte dragă m-a dezamăgit. Aşa că restul săptâmânii l-am petrecut tot în compania „fietilor”: Alexandra, Cristina şi Găbiţa. Mândrele mele m-au hrănit, m-au iubit şi, mai ales, nu m-au lăsat deloc să stau singură. Mi-am adus aminte cât de de apropiate eram acum câţiva ani. Şi că pot să rezist o săptămână fără să dorm cum şi cât trebuie. Mami spunea, în glumă: „ Alexuţa te-a învăţat să fumezi, acum ce te mai învaţă?”. Mă învaţă că prieteniile adevărate nu se destramă niciodată (e blogul meu, deci pot să fiu patetică).


După alte nopţi petrecute la cabană sau la Cristina, vineri la prânz a sunat Găbiţa. Mândrele voiau să meargă pe Rarău, iar eu nu am putut refuza. După un drum plin de peripeţii în spatele unei autodube, am ajuns pe Rarău. Am avut parte de o noapte ca în filmele cu proşti: plânsete (la comandă), râsete, certuri, replici ca „E mică, dar e a noastră” sau „Uimeşte-mă!”, imitaţii eşuate ale lui Batman (sau Superman, nu ştiu sigur), crize de isterie şi muştar cu pâine etc. Recunosc, nu ştiu să tac. Însă totul e bine când toţi suntem prieteni dimineţă.


Sâmbătă am urcat pe stânci, am făcut grătar, ne-am jucat în zăpadă şi, spre seara, ne-am reluat locul în spatele dubiţei pentru a ne întoarce în oraş. Le-am pregătit celor care au coborât cu maşinile în spatele nostru * prieteni de-ai noştri) câteva surprize: crengi, pungi sau buşteni întregi în mijlocul drumului. Ne-am pitit după copaci şi i-am filmat cum se chinuiau, deloc fericiţi, să înlăture obstacolele.


Nici ultima noapte nu a fost dedicată somnului, aşa că am poposit iar la cabană, să bem un pahar de vin... până dimineaţă. Duminică seara, le-am condus pe Găbiţa şi Cristina în gară. Câteva ore mai târziu, m-am urcat şi eu în trenul spre Bucureşti. A fost pentru prima oară când am stat acasă jumătate de lună. Şi a fost pentru prima oară când mi-a părut rău că plec. Mândrelor, vă iubesc!




Drumul cu trenul

După un Paşte superb şi o vacanţă prelungită, mi-am amintit că pe mine mă paşte ghinionul. Nu am găsit bilete la cuşetă. Mihai mi-a urat „sper să nu ţi se fure nimic de data asta”, însă a uitat să menţioneze „să nu ai tovarăşi de călătorie prea vorbăreţi”. Vecinul meu de compartiment, un adevărat Ion Creangă al trenurilor,nu s-a lăsat până nu mi-a povestit tot ce s-a întâmplat în cei 67 de ani ai săi.

Am încercat fără folos să mă prefac că dorm, să vorbesc la telefon sau să mă uit pe fereastră. Bătrânelul nu tăcea şi nu pricepea că sunt total dezinteresată. Ba mai mult, m-a atenţionat că nu e bine să fiu atât de tăcută. După ce mi-a vorbit, cu nostalgie, de perioada comunistă, de naşterea copiilor săi, despre cum se face tencuiala la o casă sau despre proprietăţile laptelui de oaie, a început să îmi dea lecţii despre dragoste. „ Perechea potrivită este greu de găsit, copchilă. Apăi când o găseşti, trebuie să o convingi să stea lângă tine. Dacă nu vrea, îi mai tragi câte una. Dacă nici aşa nu merge, îi tragi mai multe, o obligi să stea. Ascultă, copchilă, perechea potrivită îi doar una, să nu îi dai voie să plece”, a conchis bătrânul filosof al C.F.R.-ului.

Am crezut că, după câteva ore în care a vorbit întruna, a obosit. Greşeala însă a fost a mea. I-am răspuns la întrebare şi i-am replicat, cu jumătate de gură, că sunt la facultate, la jurnalism. Ştiam eu că trebuia să tac. Atât i-a trebuit moşului, i-am oferit subiect de discuţie (mai mult subiect de monolog) pentru alte câteva ore. Mi-a povestit de fata lui cea mare care, vezi dom’le, este mare jurnalistă şi vedetă de televiziune. Şi nu oricum, ci la OTV, are emisiune în fiecare dimineaţă,de la 8 la 10. Ca noroc, mi-am găsit un nou idol. De parcă nu era de-ajuns, trenul a avut întârziere. Şi duda mea, săraca, m-a aşteptat două ore în gară. Important e că am ajuns bine.


În altă ordine de idei, somnulescu s-a ţinut de cuvânt şi mi-a făcut o recenzie a blogului.
Roxana i-a făcut cadou lui Flo, de ziua lui, un post dedicat exclusiv lui. Îi spun şi eu, mai târziu, “ La mulţi ani, frate mai mic cu freză urâtă!”. Tot cu întârziere, “La mulţi ani, mami, te iubesc!” şi “La mulţi ani, Alexandra, te iubesc şi pe tine, mândro!”.