vineri, 4 septembrie 2009

Ultima vacanţă de copil

Iniţial, am mers în Italia pentru trei săptămâni, în vacanţă. Mă tenta ideea de a lucra în timpul verii, dar mama nici nu a vrut să audă. „E ultima ta vacanţă de copil” a fost argumentul ei principal. Găbiţa, odihnită după un somn de două zile, a convins-o totuşi că ar putea fi o experinţă cel puţin interesantă. Recunosc, pentru mine a contat mai mult considerentul financiar. După câteva zile, mi-am găsit de lucru într-un bar. Localul era îndeajuns de aproape, încât mama să mă poată vizita de două ori pe săptămână şi la o distanţă suficient de mare, încât horror să nu mă streseze zilnic.

Deşi între italiană şi română există multe similitudini, sudul are un dialect mai asemănător cu rusa decât cu o limbă latină. Încă sufăr de mania persecuţiei, aşa că, la început, aveam impresia că se vorbeşte mereu despre mine. Nu am stat niciodată de partea cealaltă a tejghelei, deci habar nu aveam ce ar trebui să fac. Şi nici nu mi-a explicat nimeni. Mi-au dat bătăi de cap maşina de cafea, dozatorul de bere şi programul deloc lejer, dar m-am obişnuit repede.

Nu m-am acomodat însă la fel de rapid cu nesimţirea clienţilor. Italienii, de la adolescenţi până la octogenari, sunt înzecit mai vulgari şi obraznici decât românii. Am făcut eforturi considerabile de a spune „prego” de o mie de ori pe zi. Probabil Stresul are dreptate, mi-e mai uşor să fiu amabilă într-o limbă străină. După câteva zile, dezgustată total de apropourile infecte ale clienţilor, am început să îi scot afară atunci când depăşeau limita decenţei. Patronul, iritat, a început să îmi ţină morală despre faptul că „amabilitatea se plăteşte”. Într-o italiană stricată, i-am explicat că m-a angajat să vând, nu să port discuţii tâmpite cu beţivii. I-am spus că nu pot lucra într-un astfel de mediu, aşa că renunţ. Şi-a schimbat brusc atitudinea şi mi-a propus să lucrez în restaurantul care se afla în aceeaşi curte.

În cea de-a doua săptămână, am îmbrăcat costumul de ospătar. Dacă în bar eram singură, aici m-am împrietenit imediat cu cealaltă chelneriţă, tot româncă. Regula era că nu aveam voie să vorbim în română nici măcar între noi. A fost totuşi un lucru bun, după câteva zile vorbeam fluent italiana, iar dacă nu înţelegeam ceva, o întrebam imediat pe Ionela. Primele zile în restaurant au fost foarte faine. Ne-am bătut cu roşii în bucătărie, am râs pe seama clienţilor mofturoşi, am ieşit cu colegii de serviciu în fiecare seară, am vizitat Cosenzza. Cât era ziua de lungă, în bucătărie se auzeau, într-o română stâlcită „eşti di tătă ţâdula” ,„te iubesc” sau cântecul cu „nu mi-e frică de Bau-Bau”.

Gafe am făcut destule, dar conaţionala mea şi-a asumat cele mai multe din greşelile mele. Păcat însă că nu m-a putut salva de fiecare dată. Prima comandă pe care am luat-o eu a fost „Fiorentina in sangue”. Eu ştiam că Fiorentina este un oraş, aşa că am făcut nişte ochi mari (ca măgarul din Shrek II) şi deja îmi imaginam un adevărat masacru. Am gândit rapid şi am înţeles că Fiorentina e un tip de carne. Asta după ce am afişat o mină de copil tembel.

În următoarea zi, am răsfoit puţin carneţelul Ionelei şi am văzut că cineva comandase „Della Cassa”. Am deschis repede un meniu, iar pe prima pagină scria „ antipaste”. Am vrut să ajut, aşa că am dus la masă coşuleţul cu pâine. M-a bufnit un râs isteric când am văzut că Ionela duce, la aceeaşi masă, pizza. Mai miraţi decât mine au fost clienţii, care au mâncat pizza „Della Cassa” cu pâinea-n faţă. Numele de mâncăruri mi-au dat bătai de cap. O femeie trecută de a doua tinereţe s-a cam enervat când i-am spus „prego, Pazza”. Eu voiam doar să îi pun în faţă pizza pe care o ceruse, ea însă a crezut că o fac nebună (pazza = nebună). Am fost sursa de amuzament a colegilor mei de serviciu, care m-au întrebat, într-o seară, unde merg, iar eu le-am răspuns „a scopare” („să mătur”, sau cel puţin asta credeam eu că spun). Polisemia, bat-o vina, „scopare” înseamnă şi „a face sex”.

Bucătarul nu m-a plăcut foarte mult. S-a simţit jignit când i-am explicat că nu îmi place mâncarea italiană. Nu mă ating de paste ori de peşte, aşa că a fost nevoit să îmi prepare separat, în fiecare seară, cotlet de pui. Era singurul lucru care nu îmi provoca greaţă. Am făcut totuşi un compromis şi mi-am diversificat meniul, o dată pe săptămână mâncam şi pizza.

Treptat, glumele din bucătărie s-au transformat în urlete isterice. Proprietarul restaurantului avea mereu ceva de reproşat, ceilalţi angajaţi erau jigniţi constant din cauza unor neînţelegeri mai vechi. . M-am enervat cumplit când patronul m-a făcut cretină în mijlocul restaurantului, de faţă cu vreo 50 de persoane, deşi eu nu greşisem nimic. Progenitura şefului, un copchil de şapte ani şi 50 de kilograme, se plimba cu tricicleta prin restaurant, spărgea pahare ori deranja clienţii. Vinovaţi eram noi, angajaţii, pentru că nu supravegheam plodul.

După trei săptămâni în restaurant, mă gândeam serios să îmi dau demisia, atmosfera nu mai era deloc plăcută. Nu a fost nevoie însă. Într-o dimineaţă, colegii, foarte serioşi, m-au chemat în bucătărie, să discutăm. Erau cu toţii omiaţi de comportamentul mizerabil al patronului. Mi-au povestit câte suportaseră în ultimii doi ani şi au decis să îi dea şefului o lecţie. Nu i-au lăsat la dispoziţie acestuia timp pentru a găsi personal, aşa că şi-au dat cu toţii demisia în aceeaşi zi. Normal, am empatizat cu ei. Totuşi, am fost mai norocoasă decât ei, măcar eu mi-am primit (parţial) salariul. Restaurantul s-a închis în august, perioada care trebuia să fie cea mai profitabilă.

M-am mutat înapoi la mama, am dormit neîncetat vreo 30 de ore, am mâncat ciorbă şi sarmale. Dacă mai văd vreodată un cotlet de pui, cred că vomit. Orice s-ar fi întâmplat în ultimul timp în restaurant, pentru mine a fost o experinţă interesantă. Am cunoscut persoane foarte faine, am întâlnit situaţii inedite şi m-am convins că astfel de meserii nu mi se potrivesc deloc. Cu Ionela mă voi vedea în septembrie, când vine în ţară. Probabil prietenia cu ea a fost cel mai bun lucru din timpul serviciului meu sezonier.

Am rămas cu impresie foarte proastă despre italieni, care sunt extrem de ignoranţi. Din cauza dialectelor diferite, nu se înţeleg între ei şi habar nu au să vorbească italiana curată. Un şofer de vitanjă era foarte convins că noi, românii, trăim în copaci. Clienţii din restaurant erau foarte miraţi de faptul că ştiu să deschid televizorul. După opinia lor, în România nu există aşa ceva, era pentru prima oară când vedeam un astfel de aparat. Nu sunt in stare să reţină un nume. Din mândrie naţională, transformă Paul în Paolo sau Ion în Giovanni.

Important e că acum am ajuns acasă. Şi nici nu am de gând să mă întorc prea curând în Italia, oricât mi-ar lipsi mama. Cristinica s-a întors şi ea dumnică, Alexuţa termină astăzi cu examenele, iar luni vor ajunge Găbiţa şi Iulia. Vreau să stau cu mândrele, să mă relaxez şi să mă bucur de„ultima vacanţă de copil”. Apoi trebuie să ajung în Bucureşti, să dau restanţa şi să văd unde voi sta în acest an. Ce să-i faci? La tăţi ni-i greu, dar nu în mod egal. Abia aştept să îi văd pe Duda, pe Andeluţa şi pe Stres.

12 comentarii:

dorina spunea...

Foarte tare. Parca e povestit un film. Ai trait o groaza de experiente (placute sau neplacute) vara asta.

oana spunea...

Lasa, dudo, amandoua am invatat cate ceva in vara asta. Eu am invatat sa fiu rea, chiar daca pe ultima suta de metri credeam ca mi-am iesit din mana, iar tu ai invatat sa te porti amabil. Trebuia sa le invatam si pe-astea. :))
Noroc ca mai avem ceva din vacanta si mai avem timp sa exersam. :*

Anda spunea...

Tuti Fruti, gioco di mano. :)))
Beah, parca mai mult ma dezgusta specimenele astea:|

Andela spunea...

1. Scuze ca dau commu` asa tarziu, insa, da, "la tatzi ni-i greu" (P.S. - mi-e lene sa dau tastatura pe romana. Sa nu crezi ca tu esti mai putin importanta decat idiotenia de cuptor cu microunde, care are instructiuni de folosire DOAR IN LIMBA RUSA, oriunde ai cauta, sau decat laptopul meu supradimensionat in prostie, care si-a propus in vara asta sa ma enerveze peste masura (mult mai mult decat ma enervati tu sau Oana (Duda ta...careia doar tu ai voie sa ii zici...DUDA ;;) :P), atunci cand imi bagati semnul ala tampit: ":):):):)", dar, efectiv, mi-am tocit toti neuronii si mi-am tocat toti ficatii. Foarte faina experienta, dinamica relatare, ca de obicei. Era sa ma inec la sfarsitul textului. De ce? Pentru ca am citit pe nerasuflate. Stii ca eu, de obicei, uit sa respir, insa acum nu am avut timp de asta. Am fost ocupata sa parcurg litera cu litera ceea ce ai scris (la ora asta...evident ca LITERA CU LITERA, tu, "speranta adormita". Si sa nu crezi ca nu am pus botu` ca de mine nu ti-e dor, ca numai Oana si Mihai iti lipsesc >:P
Abia astept sa te vad, desi nu vreau ca asta sa se intample in asemenea circumstante :(( stii tu ..."la tatzi ni-i greu" :-<
As vrea sa fiu amuzanta, dar m-a parasit inspiratia...asa ca nu iti spun DECAT "ti iubiesc" si noapte buna. hai la nanel, ca vad ca esti pe mess :))
>:D<>:D<

Dyna spunea...

Dorina: da, a fost o vară plină.

Oana: Dudo, eu nu mai vreau să fiu amabilă. În schimb, tu să rămâi rea :)

Anda: asta a fost doar ce mi-am adus aminte când am redactat postarea. Oricum, italienii sunt "di tătă ţâdula".

Andeluţa: îmbătrâesc, da n-am uitat de tine, ştii că te iubesc. Îmi pare rău că întreb, dar de unde naiba ţi-ai cumpărat tu cuptorul ăla cu instrucţiuni DOAR în limba rusă?

Loredana spunea...

bine ai venit acasa!

clickdevacanta spunea...

Wow :) superb

Offshore spunea...

felicitari pentru blog :)

Offshore spunea...

cred ca si eu manipulez cuvintele:) pozele sunt facute de un prieten.



*Cred ca avem cuvinte sterse...

alexxutzu spunea...

foarte tare :)) dar ai scris nu te-ai incurcat :lol:

pierdutaprintreranduri spunea...

Si uite asa te simti bine sa stii ca ai invatat si faci o facultate. Nu e usor nici sa stai dupa fundul tuturor. :)

Inanna spunea...

Iar eu abia aştept să înceapă şcoala şi să ne cunoaştem :)