Numai mie mi se putea întâmpla

E greu să placi pe cineva prin FJSC ( Facultatea de Jurnalism a Soţilor Coman ), cu atât mai puţin un dascăl. Există două tipuri de profesori: cei care presară anectodate idioate, poate poate stârnesc simpatia bieţilor studenţi şi cei aparent antipatici. Cei din urmă fac tot posibilul să nu îi placi pe ei, ca persoane ori ca pedagogi şi să urăşti materia pe care o predau.

Am auzit toate bancurile cu moldoveni în primul an de facultate, am zâmbit forţat la fiecare glumă neinspirată  a seminariştilor. Dar joia eram matinală, ma trezeam cu plăcere. Era singzura zi când Oana se pieptăna.  Aveam amandouă respiraţie de preinfarct (cum ar spune Mage )  atunci când auzeam „Tăntălăilor, ce e aici? Terasă de berărie, stadion de fotbal?” ori „Domnule student, scoate degetul din nas”.  Şi cu cât proful se chinuia mai mult să urâm materia pe care o preda, cu atât mai mulţi studenţi umpleau amfiteatrul murdar de la R3. 

Totuşi, niciun ostaş de-ai (da, asta e forma corectă) lui Coman nu a reuşit vreodată să smulgă un zâmbet de la preaiubitul dascăl. Vocea lipsită de orice intonaţie, chipul care nu schiţa nicio grimasă, buzele perfect drepte şi seriozitatea excesivă îl făceau să pară un robot.

Anul doi în prestigioasa FJSC ni l-a adus pe Super Dascăl şi la seminar. De data aceasta, mult mai relaxat, aproape uman.  Primul seminar a început firesc, cu prezentări, întrebări despre liceele terminate etc. Şi-a venit rândul meu. Inima-mi bătea cu putere, nu acţionez deloc bine în condiţii de stres. „Mă nu...numeee...numessssssc”, am reuşit să bâjbâi, apoi un „ am ales Fîîîîîîîî Jîîîîîîî Sîîîîî Cîîîî pentru că” şi am încheiat cu oraşul din care provin şi liceul pe care l-am absolvit.  Am avut emoţii, nimic nou.  După pauză, am reînceput ora cu predici despre fumat:  „Daţi bani pe ţigări, că sunteţi tineri şi aveţi o gândire testiculară”.  Apoi am reluat discuţia despre liceele terminate. „A, şi ce profesori v-au marcat?”, a adăugat proful.

Opa, aici e de mine, am ce povesti. Am tuşit,  am respirat adânc, ştiam că urma să vorbesc mult. Proful de mate din liceu era un subiect bun.  Am povestit despre cat de dobitoc era, despre glumele porcoase şi apelativul preferat  - proastelor – chiar dacă se adresa băieţilor. Şi Super Proful a schiţat un zâmbet.  Părea vesel. El, robotul inuman care nu zâmbea niciodată! „Mamă, ce tare sunt!”, îmi spuneam.  Dascălul de la catedră s-a aşezat confortabil.  „Tantălău rău bărbatul ăsta”, mă îndemna să reiau povestea când mă împotmoleam. „Da, idiot de-a dreptul.  Şi mai lua din când în când câte un pahar la mansardă” adăugam entuziasmată. Super Proful era pe jos de râs. Nu  doar că zâmbea, râdea cu toată gura, râdea lacom, se ţinea de burtă şi savura fiecare cuvânt al meu.

Era momentul meu de glorie. Nimic nu-mi putea şterge zâmbetul tâmp, plin de satisfacţie. Cel puţin, aşa credeam.  „Domnişoara studentă...”. „Nu, nu, să vă spun despe meditaţii, despre sistemul de notare absolut aberant”, l- am întrerupt eu, insolent, pe angajatul FJSC-ului.  Mi-am terminat discursul şi m-am aşezat în bancă. Dar Super Proful se încăpăţăna se continuăm discuţia. „Domnişoara studentă, acest profesor se numeşte cumva Mihai Piticari?” . „Aaaa, da, parcă da, cred că da, nu, sigur da, da...”, am început să mă fâstâcesc.  Spusesem numele oraşului, al liceului, nu era greu să facă legătura.  „O fi o simplă cunoştinţă”, încercam să mă încurajez.  „Păi, tânăro, povesteşte-le colegilor că, deşi nu are un caracter frumos, este un dacăl excelent. Printre cei mai buni din ţară”.

M-am înroşit până în vârful urechilor. Din nou, nu reacţionez bine în condiţii de stres. Şi tot nu era de-ajuns.  Că el e Super Proful, deci era normal să aibă ultimul cuvânt. „Ştii, Mihai Piticari este vărul meu”. Şi de atunci am devenit invizibilă.

Di tătă ţâdula, zău aşa!


* Articolul e o temă pentru acelaşi seminar inutil şi a apărut şi pe blogul grupei.