Încă un motiv să mă las de fumat

*** Varianta pentru mama:

Pe holul căminului domnea o atmosferă sobră, aproape solemnă.  Pe masa aşezată în mijlocul palierului stăteau, ordonate, ceştile cu ceai verde, ISMM-ul lui Coman şi câteva dicţionare.

*** Cum s-a întâmplat:

Holul căminului duhnea a votcă. Masa din mijlocul palierului era plină de chiştoace, pahare şi, în mijloc, trona narghileaua.

Lapte gros, vecini enervaţi că nu pot dormi, franzelă cu pâine pentru olteanca noastră preferată şi s-a făcut ora patru. Patru dimineaţă, mon cher.  Aşa că am decis că nu mai dormim deloc, ca să putem merge dimineaţă la facultate. Doar că buba mare era că noi nu mai aveam ţigări. Deloc.

Am parlamentat o oră, până când Mikişor a luat cuvântul.  Olteanca vorbea fără ezitări, deci şi gândea ceea ce articula. Şi cum oltencele-s iuţi la mânie (şi pentru că mi-e dragă), am coborât cu ea după ţigări. Vântul ne sulfa prin pantalonii subţiri de pijama. Ştiam amandouă că nu fusese o idee bună să ieşim în tricou.  Dar aveam nevoie de ţigări.

După vreo 50 de metri, ne-au atacat câinii. “Nu vor decât să se joace, nu vă  temeţi”, ne calma Mikişor, care deja  se cocoţase pe o bancă şi tremura mai rău ca un rahat în ploaie. I-am urmat exemplul, grupul de câini nu părea foarte prietenos. “Hai să-i sunăm pe băieţi”, a intervenit a treia colegă de suferinţă. Na, belea, că doar eu aveam telefonul la mine şi ciuciu numere. Olteanca îşi lăsase mobilul în cămin. Am sunat pe numărul ei, poate s-or prinde băieţii că e unul din acele momente în care femeia e neputincioasă şi are nevoie de-un bărbat care s-o protejeze ori  să o salveze.  Dar cum ei sunt politicoşi, nu şi-au permis să răspundă la telefonul fetei.

Recapitulăm. Situaţia era nasoală. Trei fete căţărate pe spătarul unei bănci, la cinci dimineaţa când nici naiba nu era prin campus, un frig de ni se întăriseră muguraşii, o haită de câini gata să ne atace, iar noi nu aveam nicio ţigară.

După zeci de minute în care abia mai puteam vorbi de spaimă, câinii s-au săturat de lătrat şi s-au îndepărtat de bancă. “Coborâm şi mergem uşor, nu alergăm”, a şoptit Olte, care deja o luase la fugă şi, în 10 secunde, ajunsese la uşa căminului.  I-am luat pe băieţi şi am coborât din nou după ţigări, fără evenimente nefercite de această dată.

Dacă asta nu e suficient de CamNaşpa, mai ştiu una. Mikişor este singurul oltean care nu a mâncat niciodată praz.

*** Din nou, articol publicat şi aici, pentru un seminar CamNaşpa

Numai mie mi se putea întâmpla

E greu să placi pe cineva prin FJSC ( Facultatea de Jurnalism a Soţilor Coman ), cu atât mai puţin un dascăl. Există două tipuri de profesori: cei care presară anectodate idioate, poate poate stârnesc simpatia bieţilor studenţi şi cei aparent antipatici. Cei din urmă fac tot posibilul să nu îi placi pe ei, ca persoane ori ca pedagogi şi să urăşti materia pe care o predau.

Am auzit toate bancurile cu moldoveni în primul an de facultate, am zâmbit forţat la fiecare glumă neinspirată  a seminariştilor. Dar joia eram matinală, ma trezeam cu plăcere. Era singzura zi când Oana se pieptăna.  Aveam amandouă respiraţie de preinfarct (cum ar spune Mage )  atunci când auzeam „Tăntălăilor, ce e aici? Terasă de berărie, stadion de fotbal?” ori „Domnule student, scoate degetul din nas”.  Şi cu cât proful se chinuia mai mult să urâm materia pe care o preda, cu atât mai mulţi studenţi umpleau amfiteatrul murdar de la R3. 

Totuşi, niciun ostaş de-ai (da, asta e forma corectă) lui Coman nu a reuşit vreodată să smulgă un zâmbet de la preaiubitul dascăl. Vocea lipsită de orice intonaţie, chipul care nu schiţa nicio grimasă, buzele perfect drepte şi seriozitatea excesivă îl făceau să pară un robot.

Anul doi în prestigioasa FJSC ni l-a adus pe Super Dascăl şi la seminar. De data aceasta, mult mai relaxat, aproape uman.  Primul seminar a început firesc, cu prezentări, întrebări despre liceele terminate etc. Şi-a venit rândul meu. Inima-mi bătea cu putere, nu acţionez deloc bine în condiţii de stres. „Mă nu...numeee...numessssssc”, am reuşit să bâjbâi, apoi un „ am ales Fîîîîîîîî Jîîîîîîî Sîîîîî Cîîîî pentru că” şi am încheiat cu oraşul din care provin şi liceul pe care l-am absolvit.  Am avut emoţii, nimic nou.  După pauză, am reînceput ora cu predici despre fumat:  „Daţi bani pe ţigări, că sunteţi tineri şi aveţi o gândire testiculară”.  Apoi am reluat discuţia despre liceele terminate. „A, şi ce profesori v-au marcat?”, a adăugat proful.

Opa, aici e de mine, am ce povesti. Am tuşit,  am respirat adânc, ştiam că urma să vorbesc mult. Proful de mate din liceu era un subiect bun.  Am povestit despre cat de dobitoc era, despre glumele porcoase şi apelativul preferat  - proastelor – chiar dacă se adresa băieţilor. Şi Super Proful a schiţat un zâmbet.  Părea vesel. El, robotul inuman care nu zâmbea niciodată! „Mamă, ce tare sunt!”, îmi spuneam.  Dascălul de la catedră s-a aşezat confortabil.  „Tantălău rău bărbatul ăsta”, mă îndemna să reiau povestea când mă împotmoleam. „Da, idiot de-a dreptul.  Şi mai lua din când în când câte un pahar la mansardă” adăugam entuziasmată. Super Proful era pe jos de râs. Nu  doar că zâmbea, râdea cu toată gura, râdea lacom, se ţinea de burtă şi savura fiecare cuvânt al meu.

Era momentul meu de glorie. Nimic nu-mi putea şterge zâmbetul tâmp, plin de satisfacţie. Cel puţin, aşa credeam.  „Domnişoara studentă...”. „Nu, nu, să vă spun despe meditaţii, despre sistemul de notare absolut aberant”, l- am întrerupt eu, insolent, pe angajatul FJSC-ului.  Mi-am terminat discursul şi m-am aşezat în bancă. Dar Super Proful se încăpăţăna se continuăm discuţia. „Domnişoara studentă, acest profesor se numeşte cumva Mihai Piticari?” . „Aaaa, da, parcă da, cred că da, nu, sigur da, da...”, am început să mă fâstâcesc.  Spusesem numele oraşului, al liceului, nu era greu să facă legătura.  „O fi o simplă cunoştinţă”, încercam să mă încurajez.  „Păi, tânăro, povesteşte-le colegilor că, deşi nu are un caracter frumos, este un dacăl excelent. Printre cei mai buni din ţară”.

M-am înroşit până în vârful urechilor. Din nou, nu reacţionez bine în condiţii de stres. Şi tot nu era de-ajuns.  Că el e Super Proful, deci era normal să aibă ultimul cuvânt. „Ştii, Mihai Piticari este vărul meu”. Şi de atunci am devenit invizibilă.

Di tătă ţâdula, zău aşa!


* Articolul e o temă pentru acelaşi seminar inutil şi a apărut şi pe blogul grupei.