Decât să mă loveşti...

De vreo săptămâna, am ajuns şi eu acasă. Deci am, în sfârşit, acces la Internet. Ultimele două luni au fost extrem de agitate şi pline de schimbări. Am pierdut ISWinT-ul din acest an şi probabil alte oportunităţi faine. Totuşi, a meritat. Încerc să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat de la începutul vacanţei până acum.

Imediat după ce am dat ultimul examen, m-am urcat în trenul spre casă. Am ieşit mult cu mândrele, ştiam că nu ne vom mai vedea doua luni. Am petrecut atât de mult timp împreună, încât nici n-am apucat să îmi fac bagajele. Am uitat cărţile de bucate ale mamei şi cadoul pe care i-l cumpărasem, dar nu-i bai.

În ultima seara petrecută acasă, am îmbrăcat toate patru tricourile cu mândre. Am fost dezamăgite că nu ne-am atins publicul-ţintă, ştim-noi-cine nu a văzut mesajul sugestiv de pe spatele tricourilor. Ne-am revenit imediat, în local a apărut... Moş Crăciun. E drept că moşul ăsta era puţin cam decolorat, sacul era gol, iar ochelarii de soare nu se asortau cu bocancii şi mănuşile. Cadouri nu am primit, aşteptăm până la iarnă şi sperăm ca Moşul să nu apară în costum de baie.

Am făcut poze, am cântat (!!!) şi am plecat acasă înainte ca Răz să ne dea afară. Am ajuns pe la patru acasă. M-am uitat la ceas şi am fost mai fericită decât o veveriţă (mereu pe nume Mariana) căreia îi dai alune. Aveam timp să îmi fac bagajele. Nu am rezistat însă tentaţiei şi oboselii, aşa că am adormit imediat. La cinci, m-a trezit soneria idioată a telefonului mobil. Era Cristina, care ţipa de-mi trezea toţi vecinii. „Treeeezirea! Coboară şi deschide uşa”, spunea mândra, pe un ton nicidecum cordial. Era grăbită mititica, aşa se explică şi de ce şi-a luat tricoul pe dos. Nu m-am mirat când am aflat că ai noştri prieteni vor să mergem la picnic la ora cinci dimineaţa. Eh, sunt greu de uimit! Ne-am urcat în Bat Mobil şi am zbughit-o spre pădure, să facem grătar. Băieţii au dormit în maşină (ruşine!), iar Găbiţa, ca de obicei, s-a ocupat de mâncare. Alexuţa a ajuns când micii erau deja gata, dar măcar ne-a adus apă. Eu am făcut eforturi considerabile pentr a-mi ţine ochii deschişi.

La prânz, ne-am întors acasă. Cu dexteritatea unui pianist, am aruncat câteva haine în valiză, apoi am descins la Găbiţa. Alexuţa şi Cristina ne-au pregătit cafea şi sandvişuri pentru drum, iar domnul Batman a probat sutienele Găbiţei. Ne-am luat rămas-bun şi m-am urcat cu Gabi în autocarul spre Italia. Mândra a ţinut neaparat să îi reamintească lui Batman că trebuie să aibă grijă de Coco, „maşina de mieunat”.

Mi-am dorit să mă întâlnesc acasă şi cu Flo, fratele meu mai mic şi cu freză urâtă, dar nu terminase încă examenele. Când am trecut prin Cluj, am văzut din autocar un copil înalt, cu mers săltat şi păr ciufulit. Era Flo. Am pus imediat mâna pe telefon şi i-am trimis mesaj. Cred că mâncase piure de castane şi nu i-au mai ajuns banii să se tundă. Practic din fire, frăţiorul meu a renunţat la criteriile estetice. „Important e să ne stea părul bine”, replica unui prieten, s-a transformat pentru frate-miu în „important e ca părul să ne facă umbră”.

Urăsc drumurile lungi. Am crezut că de data aceasta va trece timpul mai repede, că voi fi cu mândra şi că, aşa cum ne e obiceiul, vom vorbi întruna. Raţionament total greşit, căci Găbiţa mea a dormit tot drumul, iar eu am ascultat două zile, pe repeat, Blackmore's Night-Home Again şi am completat Sudoku. Mândra mea s-a trezit când eu râdeam isteric, în somn. „Decât să mă loveşti, mai bine mă mângâi pe spate cu mâinile” a fost replica care a declanşat criza.

Mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare sau când am chef voi scrie ce s-a întâmplat după ce am ajuns în Italia. Acum, trebuie să o trezesc pe Alexuţa să meargă la examen. Şi să termin piureul de castane din frigider. Ah, Clujul e mai frumos decât mi-l aminteam eu. Mai rămân câteva zile pe aici.