marți, 16 martie 2010

Cine nu are bătrâni să-şi cumpere

George Doboş s-a născut pe 21 ianuarie, 1936, în comuna suceveană Ciprian Porumbescu. A fost singurul băiat, într-o familie cu patru surori mai mari. Pe tatăl său, victimă a războiului, nu l-a cunoscut niciodată. A făcut doar patru clase. Nu pentru că nu şi-ar fi dorit să studieze, ci pentru că începuse cel de-al Doilea Război Mondial. Nu înţelegea războiul. În naivitatea copliăriei, se ascundea de bombe, alături de alţi copii, sub podul din sat.

A făcut armata în Sibiu. A fost bucătar şi a învăţat să fie chibzuit şi cum să hrănească, din puţin, un batalion întreg. Le vorbea, mai apoi, copiilor şi nepoţilor despre frumuseţea unică pe care o avea aleea cu castani. La 23 de ani, s-a însurat cu Maria, o femeie cu 11 ani mai mare dintr-un sat vecin. S-au mutat împreună într-un oraş din nordul Bucovinei.

Şi-a construit, singur, casă la oraş din banii pe care-i câştiga la Inteprinderea pentru Gospodărie Orăşenească, ca paznic. Din geanta maro, cu încheietoare ruginită, scotea mereu o portocală sau covrigi pentru fetele sale. A muncit, timp de 43 de ani, pentru fostul I.G.O. A fost apreciat, respectat şi iubit de comunitate. Avea nume de sfânt, dar cunoscuţii nu îl numeau niciodată George. Pentru a ilustra cel mai bine caracterul său, colegii, prietenii şi familia îi spuneau „Modest”. Şi-a iubit nespus soţia, o ridica la rangul de icoană.

Chiar dacă avea câteva clase primare, Modest citea mult. Îi plăcea să se regăsească în marile personalităţi care au marcat istoria lumii. Au trecut pe lângă el prea multe evenimente ca să nu devină înţelept. S-a luptat cu un război, care i-a ameninţat fiinţa şi familia, s-a luptat pentru avere şi a rămas văduv înainte de a împlini 65 de ani.

La un an după moartea soţiei, i-a murit şi mama. A vândut casa părintească de la ţară şi a pus o parte din bani la bancă. „Banii de înmormântare”, îi numea bătrânul. După ce a ieşit la pensie, a cumpărat din ei cadouri nepoatei.

A început să crească porumbei, spunea că cei albi reprezintă sufletul îngerilor. Modest avea obiceiurile sale, pe care le respecta cu stricteţea unor ritualuri. O dată pe săptămână, agale, cu mâinile încrucişate la spate, se îndrepta către celalat capăt al oraşului, la cimitir, unde zăbovea zeci de minute. Nu a trecut nicio duminică fară ca Modest să aprindă o lumânare la mormântul soţiei sale. Când se întorcea acasă, deschidea televizorul pentru a vedea jurnalul de ştiri. Îi plăcea să fie informat. După ce afla ultimele noutăţi, ieşea în faţa porţii, locul care devenea, săptămânal, poiana lui Iocan. Dezbătea cu vecinii politică, sport, vorbeau despre porturi populare ori jucau table.

Bicicleta îi era prieten de nădejde, deşi privea uneori cu jint la maşinile vecinilor mai înstăriţi. Îşi urca nepoata pe scăunelul ponosit şi o ducea, în fiecare dimineaţă, la grădiniţă şi, mai târziu, la şcoală. Lăcrima de fiecare dată când venea vorba de Maria. Dar adopta o voce groasă şi o figură serioasă când povestea despre război.

Se plictisea uşor. Pensionarea nu a însemnat pentru dânsul odihnă.. A improvizat o maşinărie, „o drujbă pe rulmenţi”, cu care tăia lemnele vecinilor. Încăpăţânat şi dârz, ca toţi bătrânii, nu a renunţat nici când lama ascuţită i-a tăiat abdomenul. Şi-a dat jos tricoul şi l-a legat de jur împrejur pentru a opri sângerarea. Cu greu, fiica l-a convins că are nevoie de îngrijiri medicale.

Şi-a iubit enorm nepoata. Îşi făceau amândoi planuri. Bătrânul avea să aibă un nou ritual după ce aceasta ar fi ajuns la facultate. Modest visa că găteşte faimoasa sa ciorbă de sfeclă roşie şi se urcă în fiecare săptămână, în tren, pentru a-i duce pachet studentei. Aceasta avea să se plimbe cu el, la braţ, prin Copou, apoi să revadă, împreună, filme vechi.

A realizat că timpurile se schimbă şi că modul de a trăi la vârsta a treia nu este niciodată constant. A mediat conflictele între nepoată şi mama acesteia, a fost tolerant şi a îndulcit mereu pedepsele. Aştepta încrezător al Treilea Război Mondial. Asculta folk, renunţase la muzica populară din cauza duetului Fuego-Irina Loghin.

Ţigările au fost cel mai mare viciu al lui Modest. La începutul lui 2007, a aflat că are cancer pulmonar. Deşi doctorii i-au interzis să mai fumeze, bătrânul încăpăţânat a fost sigur că nu poate fi doborât de nicotină. A murit în primăvara aceluiaşi an.

7 comentarii:

Adelin spunea...

O frumoasă poveste de viaţă, o viaţă ce-a durat 70 de ani şi care s-a încheiat din cauza tutunului. Atât am putut să văd din tot articolul tău. Atât mi-a sărit în ochi. Şi-i trist...

andrutza spunea...

Nici nu puteai descrie mai bine viata unui batran pe care l-ai iubit atat de mult.

Corina spunea...

N-ai cum să nu-l îndrăgeşti pe Modest.

Unde mai pui că îmi aduce aminte de cineva drag mie. Cu excepţia câtorva lucruri (ţigările şi urmările acestora, bunăoară), parc-ar fi bunicu'...mi-e dor de bunici.

lungimedeunda spunea...

Ai primit un premiu, hai sa-l revendici :*

Adelin spunea...

Mai ai un premiu. Sa treci si la mine sa-l revendici. :D

Anonim spunea...

Te imbratisez si atat.
Alexandra S.

Ilie Paunica spunea...

Frumos ai descris personajul, presupun ca ti-a fost bunic, descrierea ta este un dar si o resplata in amintirea unei fiinte dragi tie. Asa suntem noi romani ne cantam bucuriile si necazurile din tot sufletul, iar aici se vede un suflet mare care nu a uitat momentele bune si pe cele grele din viata. Frumos.....