O nouă leapşă - despre "fietili" mele

A văzut cineva ieri curcubeul în Bucureşti? Puţină culoare peste oraşul gri, a fost cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată. Sper că a făcut cineva fotografii, eu eram prea ocupată să îi explic taximetristului că cel mai scurt drum este linia dreaptă.

În altă ordine de idei, preiau leapşa primită de la Duda şi iniţiată de cei de la hotcity ş Redd`s. Tema este să vorbesc despre prietenele mele. Nu vreau să le laud, despre calităţile lor am vorbit cu alte ocazii. Dacă nu aş fi ştrengară (eufemistic vorbind, vorba Stresului), nu aş fi eu.

Horror ( mama)

Chiar dacă este un clişeu, voi începe cu mami (nu pentru că îmi citeşte blogul şi eu am cam rămas fără bani). Ea nu mi-a spus niciodată pe nume, pentru mama voi rămâne veşnic Nania (nu puteam să spun Diana când eram foarte mică). Până acum vreo trei ani, eu i-am spus horror. Nu s-a supărat niciodată, ba mai mult, m-a trecut şi ea, la fel, în agenda telefonului mobil. O respect pentru că nu m-a lovit decât o singură dată, atunci când mi-am uitat bicicleta în oraş. În schimb, am primit cele mai crunte pedepse. Şi le-am meritat pe toate.


O iubesc pentru că este afurisită, cred că e trăsătură de familie. Încă mai păstrează, într-o cutie prăfuită, bileţelele pe care le lipeam pe frigider când ea era la serviciu. Bineînţeles, îmi corecta cu roşu greşelile gramaticale şi îmi înapoia răvaşele. În aceeaşi cutie, am adăugat scrisorile pe care mi le-a trimis dânsa în ultimii şase ani. Una din scrisori începe cu „Nania, ţi-am trimis înregistrator”. Este vorba despre reportofon. Ultima scrisoare, primită de Paşte, este scrisă cu pixuri de culori diferite. Prima jumătate a epistolei, scrisă cu albastru, se termină cu „nu mai ştiu ce să scriu, nu mai am inspiraţie”. Apoi, mami a folosit un pix negru. „M-am gândit atât de mult, încât mi s-a terminat mina la pix”.

Mă tachinează mereu pentru că ştie că sunt geloasă. I-a spus Oanei că e şi mama ei, iar Duda a avut grijă să menţioneze acest lucru pe blog. Căţelul este „copilul mamei”, mie nu mi s-a adresat niciodată cu acest apelativ. Dacă se întâmplă să îi spun că o iubesc ori că îmi este dor de ea, replica este mereu aceeaşi: „Ce ai mai făcut? Sau iar ai rămas fără bani?”. Dacă, în general, este foarte distantă, mama i-a aratăt Oanei latura ei sensibilă. Cam aşa arată un mail primit de la Duda, vara trecută:

Dudo, deci o ador pe mama ta. Uite ce mesaj dulce mi-a trimis dupa ce ai plecat tu (il redau exact ) : "A plecat Nania mea. Au pornit tarziu. Acum sunt in Austria. Nu stii cat imi lipseste. E proprio speciala. Oricine si-ar dori o fiica asa. Eu sunt onorata ca e a mea. Ai si tu grija de tine. Te pup, Mama lui Nania"

În mai puţin de o lună, mă revăd cu mama. Sper să mă suporte şi să nu facă la fel ca anul trecut, când mi-a făcut bagajele şi m-a scos afară. Evident, în glumă. În schimb, sunt sigură că voi primi iar bani dacă nu voi mai cânta. Of, mami, chiar dacă nu ai simţ artistic şi nu apreciezi vocea mea, eu tot te iubesc!

Duda

Duda este cea mai bună prietenă a mea cam de când am cunoscut-o. Mi-a căzut cu tronc de la început. În vara dinaintea admiterii FJSC, am schimbat doua-trei mesaje private pe forumul facultăţii, apoi am discutat puţin pe messenger. Într-un moment de inconştienţă, am invitat-o să îşi petreacă vacanţa în Câmpulung, deşi nu o cunoşteam. Ea, mai iresponsabilă decât mine, a acceptat. Nici măcar nu ştiam cum arată. „Oana, de ce nu eşti creaţă?” a fost primul lucru pe care i l-am spus. Răspunsul a fost: „Dacă te îmbraci în verde, te claxonează tirurile!”. Primul nostru schimb de replici, total ilogic, a durat o seară întreagă. Acasă, am întâmpinat-o cu tort, dar am uitat să desprind celofanul de pe blat. Ca să mă revanşez, am făcut o altă prăjitură, deşi am murdărit toată bucătăria cu ciocolată.


Treptat, am început să ne împrietenim. Am locuit împreună în primul semestru din anul întâi. Într-o zi, am sunat-o să o cert că a plecat cu cheile mele, deşi acestea erau în usă. Ce tută am fost! De atunci, amândouă suntem dude.

Chiar dacă, aparent, Oana este inumană şi lipsită de sentimente, după câteva beri, nu conteneşte să-mi spună cât mă iubeşte. Nu e chiar atât de drăguţ, a doua zi trebuie să spăl pe jos. Tot duda este indiferentă atunci când plâng şi nu lasă nici pe alţii să mă consoleze, „las-o, îi trece!”. În schimb, îmi repetă mereu că sunt mai puternică decât îmi imaginez eu.


Cât am locuit împreună, am deprins doar obiceiurile proaste de la ea. M-a învăţat că berea este chiat foarte bună, iar dimineaţă înseamnă ora 14. Ideea ei de noapte albă a fost să-mi spună bancul cu flori mov...toată noaptea. Anul trecut, cineva ne-a numit „grupul celor trei exclusivişti”, făcând referire la mine, Oana şi Mihai.

Mândrele

Despre mândre am scris şi cu alte ocazii aici şi aici. Pe "fieti" le ştiu de vreo zece ani. Pentru că le iubesc pe toate la fel, ordinea alfabetică se pretează cel mai bine.

Alexuţa este cea mai mică dintre noi, de aceea a fost supranumită „copilul”. Acum se mândreşte, este cea mai tânără. În urmă cu câţiva ani, şi-a dat foc la apartament. Neintenţionat, evident. Hamsterul ei a supravieţuit flăcărilor şi, în următoare perioadă, a locuit la mine, într-un borcan. După ce mândra şi animăluţul s-au întors acasă, Alexuţa i-a pus rozătoarei mâncare pe balcon, pe balustradă. Şobolanul, care scăpase nevătămat în urma incendiului, nu a mai fost la fel de norocos şi a căzut de la etajul patru.


Mândruţa se înroşeşte mai repede decât orice altă persoană pe care o cunosc.Replica mândrei, atunci când mă suna, era: „dacă întreabă mama, eu am dormit la tine!”. Încă sunt supărată pe ea, s-a măritat şi pe mine nu m-a invitat. Asta în visul meu din urmă cu vreo lună. Chiar dacă ţipă la mine când îi iau pufuleţii din mână, tot dragă îmi este. Dar o invidiez pentru picioarele extrem de lungi (craci până-n gât). La întrebarea „ce bem în seara asta?”, Alexuţa nu va răspunde niciodată „suc”.


Cristina, fosta blondă, pare cea mai arogantă persoană. Nu răspunde la salut şi trece pe lângă cunoscuţi, ignorându-i complet. În realitate, este doar aiurită. O apreciez mult, nu se lasă nciodată călcată în picioare. Îmi aduc aminte că, acum vreo şapte ani, la o competiţie handbal, arbitrul era profesor al şcolii organizatoare care, normal, a ieşit pe primul loc. Mândra a refuzat premiile de consolare pentru locul doi şi le-a aruncat la picioarele arbitrului. Orgolioasă din fire, a ripostat şi atunci când un dascăl a vrut să o lovească.


Am pierdut nopţi întregi la Cristina în bucătărie, cu paharul de bere şi tablele de rummy. Principala sursă de amuzament a Cristinei suntem eu şi Găbiţa. Mândra, insensibilă, râde cu lacrimi (pentru a empatiza cu noi) atunci când ne vede plângând. Dar e fată de treabă şi ne explică, a doua zi, şi motivul pentru care plângeam. Îmi e tare greu să înţeleg de ce îi plac atât de mult copiii mici. Cred că, dintre noi, Cris va fi prima mămică. Dar, cu siguranţă, nici atunci nu va refuza o bere, două, trei.

Găbiţa plânge aproape la fel de mult ca mine. Împreună cu celelalte mândre, m-a învăţat să fumez. „Trage în piept.”, „IHHH, vine mama”, îmi spunea mândra. Nu s-a supărat pe noi pentru că eram prea amuzate ca să o ajutăm atunci când a rămas atârnată capul în jos, într-un gard. În comparaţie cu ştim-noi-cine care se supără imediat, pe mândra nu a deranjat-o faptul că am pus pariu...pe ea.


Deşi pare foarte calmă, Găbiţa a apărut în ziarul local pentru conflictele pe care le-a avut cu echipa adversă la un meci de handbal.O domnişoara a enervat-o atât de rău pe mândră, încât Gabi a decis că cea mai bună răzbunare ar fi să o dea, în mod repetat, cu capul de bara porţii. Soluţia ei pentru „Vai, ce mă fac? Trebuie să vină mama şi eu sunt beată” a fost să bea în continuare. Mie mi-e tare dragă, găteşte cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată. Şi, deşi mănâncă mult, nu se îngrasă absolut deloc.

Şi dacă tot suntem mândre că suntem cele patru mândre, ne-am făcut şi tricouri personalizate. Deocamdată, nu se spune ce scrie pe spate. (nu apar în poză, o făceam pe-a fotograful, dar, evident, am şi eu tricou personalizat).


M-am cam întins cu acest post, mai există persoane care merită menţionate. O aşteptăm oe Iulica, a cincea mândră, să se întoarcă în ţară. Despre Puiu Creţ am mai scris aici. Mai sunt colegele de facultate:Claudia, cu care am împărţit aceeaşi cameră, Andeluţa, speranţa mea adormită, Ioana, căreia îi sunt datoare cu un frigider, Gabi cea incredibilă.

Dacă era un post despre băieţi, aş fi avut, cu siguranţă, mai multe de spus. Mihai, Mămicu`,Bro cel cu freză urâtă, Geo, Kido şi băieţii din gaşca veselă vor fi, probabil, subiectul într-un articol viitor.

Merge vorba prin târg că trebuie să dau leapşa mai departe, aşa că o trimit către Aura, Roxana , Andeluţa, Claudia şi Anda.

Student 2009 la Jurnalul Naţional

Astăzi, a apărut Student 2009, un supliment gratuit al Jurnalului Naţional. Broşura conţine informaţii despre toate universităţile particulare şi de stat din ţară.

Undeva, în a patra pagină a suplimentului, în caseta radacţională, apare scris mărunt: „ RADACŢIA: Diana Robu, Mihai Schiau” . Fiecare din noi a cules informaţiile şi a redactat mai mult de 20 de texte despre universităţi. Unele instituţii de învăţământ au fost mai puţin cooperante, au amânat răspusunsurile ori au furnizat date eronate. Mai mult, rectorul pitic al unei universităţi particulare a cerut bani pentru a oferi informaţii despre instituţia pe care o conduce. Prin urmare, universitatea a apărut pe ultima pagină, doar cu datele de contact.

Exemplele negative ale facultăţilor particulare continuă cu Spiru Haret, care are dedicate primele două pagini ale suplimentului. „Fabrica de diplome” Spiru Haret are 53 de filiale, dintre care opt sunt în străinătate. „Dai banu`, primeşti diploma de absolvire”, cam aşa se rezumă activitatea celei mai mari insituţii de învăţământ din Emisfera Estică. Din taxele strânse de la cei peste 180.000 de studenţi, universitatea şi-a permis să îşi cumpere locul privilegiat în paginile ghidului de admitere.

La mijlocul broşurii, apare un articol semnat cu numele meu. Iniţial, a fost vorba de două texte ( viaţa de student în Bucureşti şi neregulile din căminele studenţeşti), însă, din lipsă de spaţiu, au fost contopite în unul singur. În prima fază, textele erau mai lungi, mai coerente, împărţite în paragrafe, leadul avea şi predicate, virgulele erau puse corect etc. Cei de la corectură s-au gândit că am greşit eu atunci când am scris „mai multe de jumătate dintre studenţi rămâne fără loc în cămin”, aşa că au decis să facă acordul cu subiectul logic. De asemenea, sunt foarte sigură că am scris „voia”, nicidecum „vroia”.

Oricum, sunt convinsă că foarte mulţi nu vor sesiza greşelile. În afară de acest articol, celelalte texte despre universităţi nu au suferit modificări, deci sunt mulţumită. Sper să mai existe alte asemenea colaborări cu Jurnalul Naţional şi Eugenia Mihalcea.

Acasă, mă aşteaptă deja 20 de suplimente, mulţumesc!

Casă, dulce casă!

Nu am avut timp să scriu. Şi nici chef. Am terminat cu proiectele, testele etc. , dar am început sesiunea. Sunt fericită, am luat examenul la Metode de Cercetare (cu o notă oleacă mai mare de cinci). Oricât l-aş iubi pe domnul Petcu, nu aş fi vrut să mă întâlnesc cu dumnealui în toamnă, la restanţe. Şi dacă tot am avut o săptămână liberă între examene, am decis să merg acasă.

Am plecat din Bucureşti în tricou şi doar cu haine subţiri în bagaj. În Câmpulung a plouat întruna şi a fost la fel de frig cum a fost în ianuarie în Capitală. Cristina nu a vrut să ne onoreze cu prezenţa, a preferat să rămână în Iaşi. Ruşinică, Cristina! Seara, am aşteptat-o pe Găbiţa în gară. Există o încăpere care miroase mai rău decât băile comune din căminele studenţeşti: sala de aşteptare a gării din Câmpulung. Şi Găbiţa a sperat că a venit primăvara, aşa că s-a încălţat în balerini. Proastă alegere, mai ales că încălţămintea ei lasă culoare când este udă (încălţămintea, nu fata). Am reuşit să explic, într-un final, petele roşii de pe adidaşii mei.

Alexuţa ne-a aşteptat mai mult de o oră, punctualitatea nu este o calitate a noastră. Am ieşit cu mândrele, am băut (şi) un suc, apoi am schimbat localul. Am jucat biliard pe pariu, iar miza a fost Găbiţa. Eu am câştigat şi probabil câştigam şi al doilea joc, dacă mândra nu se supăra şi băga neagra cu mâna. A stabilit ea că adversarul meu a ieşit victorios. Mai târziu, în aceeaşi seară, am confirmat că sunt mai simpatică atunci când tac şi când nu sunt nervoasă. Măcar am avut privilegiul de a admira o coafură deosebită.

A doua zi, ne-am dres cu ciorbă rădăuţeană. Ne-am bucurat că suntem bucovineni atunci când am auzit părerea celor de la un post local de radio: „cel mai bun lucru care li se mai poate întâmpla moldovenilor este sexul”. Replicile ca „Am buletin!” ori „Ştii să repari fermoare?” au fost înlocuite cu „Taci. Şi nici nu gândi!”. „E mică, dar e a noastră” încă nu s-a demodat. Mai târziu, am jucat rummy la Găbiţa. Nu am atenţie distributivă, ei au trişat când eu desenam floricele, feţe vesele etc. De-a naibii, nu am vrut să întorc „A”-ul ăla. Şi da, m-am ofticat când am ieşit pe ultimul loc. „Maica măsii!” sau, cum ar spune un mare intelectual, " bărbăţie şi credinţă!".

Duminică, am vrut să evit nişte nervi în plus sau alte păreri de rău pentru că nu pot să ma abţin de la comentarii, aşa că nu am ieşit cu mândrele, nu am jucat scrabble şi nici n-am mâncat pui la cuptor gătit de băieţi. Am lenevit toată ziua şi am vorbit cu Cristina, care a promis că îmi face o vizită în Bucureşti. După ce s-au întors fietili, ne-am uitat la fotografii vechi, în care Gabi avea breton, Cristina era blondă, Alexandra se înroşea când i se adresa un cuvânt, iar eu, pe vremea aceea, încăpeam în poze.


Acum vreo şase ani, eram blondă şi-mi plăcea culoarea roz. Mi-e ruşine! De la stânga la dreapta, în ordinea numerelor de pe tricou: Iulia, Cristina, eu, Alexuţa.


Dimineaţă, Alexuţa a plecat la Cluj. Lasă, mândră, că petrecem după sesiune. Să mănânci piure de castane! Găbiţa rămâne până mâine, trebuie să ia sandalele Cristinei de la reparat. Poate ne ţinem de promisiunea făcută de vineri şi învăţăm puţin în seara asta. Sau ieşim în oraş, îmi place mai mult a doua variantă (Mama, ştiu că vei citi acest articol: am băut doar pepsi cu gheaţă şi lămâie, am fumat mai puţin de un pachet de ţigări pe zi, la ora 12 am fost în casă şi ma doare îngrozitor capul...de la învăţat ).

Ah, era să uit. Am datoria morală (şi financiară, dar e criză) de a-i mulţumi copiei lui Batman pentru că a venit după mine, de fiecare dată, cu Bat Mobilul ( cunoscut şi sub numele de „Tico” ). De asemenea, trebuie să îi fiu recunoscătoare pentru că nu a condus cu spatele şi că nu a lovit niciun BMW când eram şi eu în maşină.
Am aflat că prima cucerire a tizului meu se datorează gumei Hubba Bubba la metru. Tinereţe, tinereţe... Tot el a promis în seara asta că nu se supără, orice aş scrie. Sper să fie trăsătură de familie. :)

De la tunete şi fulgere, m-a pălit şi pe mine-un gând: cu toţii avem câte-un hatâr ascuns. Unora le place să stai cu capul pe pieptul lor, alţii vor să te joci cu mâna prin părul lor, iar unii te roagă, inocent: "mângâie-mă pe spate!". Fiecare vârstă cu distracţiile ei!