Și m-am mutat pe .ro

Datorită unui gest extrem de frumos, mi-a luat catrafusele (articolele, comentariile și lista de bloguri) și m-am mutat pe http://www.dyna-robu.ro/  .

… asta ca să nu-ți urez aiurea-n tramvai „La mulți ani”. Doar știm că mai e destulă vreme până-n septembrie, nu? Oricum, știu că ți-ai dorit un domeniu .ro, așa că iată-l! Ai cât spațiu vrei, teme din belșug, customizări și alte cele. Ah, și câte adrese de mail vrei tu pe domeniul ăsta (nume_email@dyna-robu.ro).

Na că ai și prezență blogosferică serioasă!

Să-l stăpânești sănătoasă.

Alex

Mulțumesc, Alex!!!
La revedere, blogspot!

Vreau domeniu .ro

Nici dacă aș fi inventat roata nu mă bucuram așa cum am făcut-o când am priceput cum se folosesc diacriticele. În urmă cu doi ani, mi-am făcut blogușorul. Singură. Mi-a luat cam o săptămână, dar e irelevant. Aveam o temă portocalie, cu niște piese mari de puzzle, absolut grotești.

Și cum e demonstrat că toți avem cel puțin un prieten care nu e așa nătărău ca noi în ale calculatoarelor, am apelat și eu la amicul cvasi-informatician. M-a ajutat să îmi schimb aspectul blogului, voiam ceva foarte simplu. Am sărbătorit noua înfățișare și mi-am obligat prietenii să-mi citească aberațiile. Ca să mă motiveze să scriu mai des, un amic mi-a desenat partea de dus, parcă header se numește. Încă aștept ca fetița aia nevinovată să se transforme într-o nesuferită cu oleacă de accent moldovenesc, ca să mă reprezinte.

Exact, tehnologia mă depășește. Dar am aflat de pe blogul Dudei despre concursul organizat de be fair. Nu mă interesează cununile din lauri, ci domeniul .ro. Cireașa de tort  o repezintă suportul tehnic oferit de cei de la blog way.  După doi ani de prezență discretă în mediul on-line, e timpul să am și eu un domeniu al meu. Nu mi-am cumpărat unul pentru că nu sunt pregătită să investesc (eufemism pentru "frate, sunt studentă, n-am bani") și oricum nu aș ști ce pași trebuie să urmez. Totuși,  .ro mi-ar veni ca o mănușă. Ar confirma, încă o dată, obsesia mea pentru limba română, disprețul pentru snobismele englezești și teoriile despre virgule care fac diferența.

Ora unu a venit şi examenu-i greşit

Eu am un magnet incredibil  pentru ghinion. Mă urmăreşte constant, iar eu n-am fost nicioadată bună la de-a v-aţi ascunselea. Dacă luna trecută  am stricat toate aparatele electrice pe care le-am atins, de curând am rămas şi fără telefon.  De la Iphone am ajuns la N-amPhone. Dragă hoţule, să ai grijă de el. Poate tu vei şti să îl foloseşti la adevăratul său potenţial, eu abia m-am prins cum se trimit mesajele. O să mai uit uşa descuiată, încărcătorul e pe raftul din stânga. Te rog, serveşte-te!  

Şi ghinionul nici că se opreşte aici. Astăzi am avut ultimul examen din sesiune. Bine, excepţie face restanţa la Istoria Presei, dar e plăcerea mea să îl revăd pe domnul Petcu.  Nişte colegi spuneau că în FJSC (Facultatea de Jurnalism a Soţilor Coman, repet) nu se învaţă. “Bă, ai învăţat?” are mereu ca răspuns “Nu, doar am citit”. Eu am citit, am conspectat. M-am trezit dimineaţă să revăd notiţele, iar eu nu sunt deloc  matinală. Am băut o cafea şi m–am îndreptat spre Universitate, sigură că am examen de la ora unu.

Abia am cărat sacoşa cu bibliografia pentru licenţă. M-ar fi linşat colegii dacă uitam acasă cele patru kilograme de maculatură. Am gâfâit, am transpirat, am urcat toate treptele până la R3 şi am ajuns cu 20 de minute mai devreme.  Fum de ţigară, studenţi care îngraşă porcul în Ajun, gălăgie şi pronosticuri despre examenul la Sociologia Jurnaliştilor – atmosfera obişnuită ( vai, Dyna, ai o eliptică de predicat).  Totuşi, ceva nu era în regulă.  Nu am fost prezentă constant la cursuri în acest an, dar îmi cunosc colegii.  Ori poate aveam eu ochii înceţoşaţi, dar nu vedeam nicio faţă cunoscută. Clădirea era bună, mai  nimerisem  şi examenul.  Sigur greşisem ora.

M-am panicat. Din tot vacarmul, am înţeles că studenţii erau la ID. “Înseamnă că examenul a fost de la 11, deci l-am ratat”, îmi spuneam îmi timp ce-mi venea să-mi trântesc căpăţâna de toti pereţii.  Îmi imagineam scuze penibile pe care să i le îndrug decanului pentru a-mi permite să dau examenul cu cei de la ID.  N-am o perioadă tocmai bună, nu tolerez evenimentele din seria “doar mie mi se putea întâmpla”.

Altcineva e fericitul proprietar al telefonului meu. Hoţule! Acum  am o cutie care, cândva, a îndeplinit funcţia de telefon . Evident, aparatul nu mai avea baterie. Am scos acumulatorul şi l-am frecat în mâinile transpirate, într-un moment de maximă inspiraţie. Din ultimii cenţi, i-am trimis mesaj unei colege.  În câteva minute, timp în care m-au încercat, pe rând, sentimente de furie, frustrare, tristeţe şi resemnare, m-a sunat Teo. Ea, mai puţin ameţită decât mine, ştia că avem examenul de la ora trei.  Măcar am avut două ore în care mi-am recuperate vechiul număr de telefon şi am scăpat de o amendă pe RATB. Până la urmă, examenul a fost mult mai uşor decât mă aşteptam.  Totuşi, nu mai vreau episoade din ciclul “doar mie mi se putea întâmpla”.

Încă un motiv să mă las de fumat

*** Varianta pentru mama:

Pe holul căminului domnea o atmosferă sobră, aproape solemnă.  Pe masa aşezată în mijlocul palierului stăteau, ordonate, ceştile cu ceai verde, ISMM-ul lui Coman şi câteva dicţionare.

*** Cum s-a întâmplat:

Holul căminului duhnea a votcă. Masa din mijlocul palierului era plină de chiştoace, pahare şi, în mijloc, trona narghileaua.

Lapte gros, vecini enervaţi că nu pot dormi, franzelă cu pâine pentru olteanca noastră preferată şi s-a făcut ora patru. Patru dimineaţă, mon cher.  Aşa că am decis că nu mai dormim deloc, ca să putem merge dimineaţă la facultate. Doar că buba mare era că noi nu mai aveam ţigări. Deloc.

Am parlamentat o oră, până când Mikişor a luat cuvântul.  Olteanca vorbea fără ezitări, deci şi gândea ceea ce articula. Şi cum oltencele-s iuţi la mânie (şi pentru că mi-e dragă), am coborât cu ea după ţigări. Vântul ne sulfa prin pantalonii subţiri de pijama. Ştiam amandouă că nu fusese o idee bună să ieşim în tricou.  Dar aveam nevoie de ţigări.

După vreo 50 de metri, ne-au atacat câinii. “Nu vor decât să se joace, nu vă  temeţi”, ne calma Mikişor, care deja  se cocoţase pe o bancă şi tremura mai rău ca un rahat în ploaie. I-am urmat exemplul, grupul de câini nu părea foarte prietenos. “Hai să-i sunăm pe băieţi”, a intervenit a treia colegă de suferinţă. Na, belea, că doar eu aveam telefonul la mine şi ciuciu numere. Olteanca îşi lăsase mobilul în cămin. Am sunat pe numărul ei, poate s-or prinde băieţii că e unul din acele momente în care femeia e neputincioasă şi are nevoie de-un bărbat care s-o protejeze ori  să o salveze.  Dar cum ei sunt politicoşi, nu şi-au permis să răspundă la telefonul fetei.

Recapitulăm. Situaţia era nasoală. Trei fete căţărate pe spătarul unei bănci, la cinci dimineaţa când nici naiba nu era prin campus, un frig de ni se întăriseră muguraşii, o haită de câini gata să ne atace, iar noi nu aveam nicio ţigară.

După zeci de minute în care abia mai puteam vorbi de spaimă, câinii s-au săturat de lătrat şi s-au îndepărtat de bancă. “Coborâm şi mergem uşor, nu alergăm”, a şoptit Olte, care deja o luase la fugă şi, în 10 secunde, ajunsese la uşa căminului.  I-am luat pe băieţi şi am coborât din nou după ţigări, fără evenimente nefercite de această dată.

Dacă asta nu e suficient de CamNaşpa, mai ştiu una. Mikişor este singurul oltean care nu a mâncat niciodată praz.

*** Din nou, articol publicat şi aici, pentru un seminar CamNaşpa

Numai mie mi se putea întâmpla

E greu să placi pe cineva prin FJSC ( Facultatea de Jurnalism a Soţilor Coman ), cu atât mai puţin un dascăl. Există două tipuri de profesori: cei care presară anectodate idioate, poate poate stârnesc simpatia bieţilor studenţi şi cei aparent antipatici. Cei din urmă fac tot posibilul să nu îi placi pe ei, ca persoane ori ca pedagogi şi să urăşti materia pe care o predau.

Am auzit toate bancurile cu moldoveni în primul an de facultate, am zâmbit forţat la fiecare glumă neinspirată  a seminariştilor. Dar joia eram matinală, ma trezeam cu plăcere. Era singzura zi când Oana se pieptăna.  Aveam amandouă respiraţie de preinfarct (cum ar spune Mage )  atunci când auzeam „Tăntălăilor, ce e aici? Terasă de berărie, stadion de fotbal?” ori „Domnule student, scoate degetul din nas”.  Şi cu cât proful se chinuia mai mult să urâm materia pe care o preda, cu atât mai mulţi studenţi umpleau amfiteatrul murdar de la R3. 

Totuşi, niciun ostaş de-ai (da, asta e forma corectă) lui Coman nu a reuşit vreodată să smulgă un zâmbet de la preaiubitul dascăl. Vocea lipsită de orice intonaţie, chipul care nu schiţa nicio grimasă, buzele perfect drepte şi seriozitatea excesivă îl făceau să pară un robot.

Anul doi în prestigioasa FJSC ni l-a adus pe Super Dascăl şi la seminar. De data aceasta, mult mai relaxat, aproape uman.  Primul seminar a început firesc, cu prezentări, întrebări despre liceele terminate etc. Şi-a venit rândul meu. Inima-mi bătea cu putere, nu acţionez deloc bine în condiţii de stres. „Mă nu...numeee...numessssssc”, am reuşit să bâjbâi, apoi un „ am ales Fîîîîîîîî Jîîîîîîî Sîîîîî Cîîîî pentru că” şi am încheiat cu oraşul din care provin şi liceul pe care l-am absolvit.  Am avut emoţii, nimic nou.  După pauză, am reînceput ora cu predici despre fumat:  „Daţi bani pe ţigări, că sunteţi tineri şi aveţi o gândire testiculară”.  Apoi am reluat discuţia despre liceele terminate. „A, şi ce profesori v-au marcat?”, a adăugat proful.

Opa, aici e de mine, am ce povesti. Am tuşit,  am respirat adânc, ştiam că urma să vorbesc mult. Proful de mate din liceu era un subiect bun.  Am povestit despre cat de dobitoc era, despre glumele porcoase şi apelativul preferat  - proastelor – chiar dacă se adresa băieţilor. Şi Super Proful a schiţat un zâmbet.  Părea vesel. El, robotul inuman care nu zâmbea niciodată! „Mamă, ce tare sunt!”, îmi spuneam.  Dascălul de la catedră s-a aşezat confortabil.  „Tantălău rău bărbatul ăsta”, mă îndemna să reiau povestea când mă împotmoleam. „Da, idiot de-a dreptul.  Şi mai lua din când în când câte un pahar la mansardă” adăugam entuziasmată. Super Proful era pe jos de râs. Nu  doar că zâmbea, râdea cu toată gura, râdea lacom, se ţinea de burtă şi savura fiecare cuvânt al meu.

Era momentul meu de glorie. Nimic nu-mi putea şterge zâmbetul tâmp, plin de satisfacţie. Cel puţin, aşa credeam.  „Domnişoara studentă...”. „Nu, nu, să vă spun despe meditaţii, despre sistemul de notare absolut aberant”, l- am întrerupt eu, insolent, pe angajatul FJSC-ului.  Mi-am terminat discursul şi m-am aşezat în bancă. Dar Super Proful se încăpăţăna se continuăm discuţia. „Domnişoara studentă, acest profesor se numeşte cumva Mihai Piticari?” . „Aaaa, da, parcă da, cred că da, nu, sigur da, da...”, am început să mă fâstâcesc.  Spusesem numele oraşului, al liceului, nu era greu să facă legătura.  „O fi o simplă cunoştinţă”, încercam să mă încurajez.  „Păi, tânăro, povesteşte-le colegilor că, deşi nu are un caracter frumos, este un dacăl excelent. Printre cei mai buni din ţară”.

M-am înroşit până în vârful urechilor. Din nou, nu reacţionez bine în condiţii de stres. Şi tot nu era de-ajuns.  Că el e Super Proful, deci era normal să aibă ultimul cuvânt. „Ştii, Mihai Piticari este vărul meu”. Şi de atunci am devenit invizibilă.

Di tătă ţâdula, zău aşa!


* Articolul e o temă pentru acelaşi seminar inutil şi a apărut şi pe blogul grupei.

Cine nu are bătrâni să-şi cumpere

George Doboş s-a născut pe 21 ianuarie, 1936, în comuna suceveană Ciprian Porumbescu. A fost singurul băiat, într-o familie cu patru surori mai mari. Pe tatăl său, victimă a războiului, nu l-a cunoscut niciodată. A făcut doar patru clase. Nu pentru că nu şi-ar fi dorit să studieze, ci pentru că începuse cel de-al Doilea Război Mondial. Nu înţelegea războiul. În naivitatea copliăriei, se ascundea de bombe, alături de alţi copii, sub podul din sat.

A făcut armata în Sibiu. A fost bucătar şi a învăţat să fie chibzuit şi cum să hrănească, din puţin, un batalion întreg. Le vorbea, mai apoi, copiilor şi nepoţilor despre frumuseţea unică pe care o avea aleea cu castani. La 23 de ani, s-a însurat cu Maria, o femeie cu 11 ani mai mare dintr-un sat vecin. S-au mutat împreună într-un oraş din nordul Bucovinei.

Şi-a construit, singur, casă la oraş din banii pe care-i câştiga la Inteprinderea pentru Gospodărie Orăşenească, ca paznic. Din geanta maro, cu încheietoare ruginită, scotea mereu o portocală sau covrigi pentru fetele sale. A muncit, timp de 43 de ani, pentru fostul I.G.O. A fost apreciat, respectat şi iubit de comunitate. Avea nume de sfânt, dar cunoscuţii nu îl numeau niciodată George. Pentru a ilustra cel mai bine caracterul său, colegii, prietenii şi familia îi spuneau „Modest”. Şi-a iubit nespus soţia, o ridica la rangul de icoană.

Chiar dacă avea câteva clase primare, Modest citea mult. Îi plăcea să se regăsească în marile personalităţi care au marcat istoria lumii. Au trecut pe lângă el prea multe evenimente ca să nu devină înţelept. S-a luptat cu un război, care i-a ameninţat fiinţa şi familia, s-a luptat pentru avere şi a rămas văduv înainte de a împlini 65 de ani.

La un an după moartea soţiei, i-a murit şi mama. A vândut casa părintească de la ţară şi a pus o parte din bani la bancă. „Banii de înmormântare”, îi numea bătrânul. După ce a ieşit la pensie, a cumpărat din ei cadouri nepoatei.

A început să crească porumbei, spunea că cei albi reprezintă sufletul îngerilor. Modest avea obiceiurile sale, pe care le respecta cu stricteţea unor ritualuri. O dată pe săptămână, agale, cu mâinile încrucişate la spate, se îndrepta către celalat capăt al oraşului, la cimitir, unde zăbovea zeci de minute. Nu a trecut nicio duminică fară ca Modest să aprindă o lumânare la mormântul soţiei sale. Când se întorcea acasă, deschidea televizorul pentru a vedea jurnalul de ştiri. Îi plăcea să fie informat. După ce afla ultimele noutăţi, ieşea în faţa porţii, locul care devenea, săptămânal, poiana lui Iocan. Dezbătea cu vecinii politică, sport, vorbeau despre porturi populare ori jucau table.

Bicicleta îi era prieten de nădejde, deşi privea uneori cu jint la maşinile vecinilor mai înstăriţi. Îşi urca nepoata pe scăunelul ponosit şi o ducea, în fiecare dimineaţă, la grădiniţă şi, mai târziu, la şcoală. Lăcrima de fiecare dată când venea vorba de Maria. Dar adopta o voce groasă şi o figură serioasă când povestea despre război.

Se plictisea uşor. Pensionarea nu a însemnat pentru dânsul odihnă.. A improvizat o maşinărie, „o drujbă pe rulmenţi”, cu care tăia lemnele vecinilor. Încăpăţânat şi dârz, ca toţi bătrânii, nu a renunţat nici când lama ascuţită i-a tăiat abdomenul. Şi-a dat jos tricoul şi l-a legat de jur împrejur pentru a opri sângerarea. Cu greu, fiica l-a convins că are nevoie de îngrijiri medicale.

Şi-a iubit enorm nepoata. Îşi făceau amândoi planuri. Bătrânul avea să aibă un nou ritual după ce aceasta ar fi ajuns la facultate. Modest visa că găteşte faimoasa sa ciorbă de sfeclă roşie şi se urcă în fiecare săptămână, în tren, pentru a-i duce pachet studentei. Aceasta avea să se plimbe cu el, la braţ, prin Copou, apoi să revadă, împreună, filme vechi.

A realizat că timpurile se schimbă şi că modul de a trăi la vârsta a treia nu este niciodată constant. A mediat conflictele între nepoată şi mama acesteia, a fost tolerant şi a îndulcit mereu pedepsele. Aştepta încrezător al Treilea Război Mondial. Asculta folk, renunţase la muzica populară din cauza duetului Fuego-Irina Loghin.

Ţigările au fost cel mai mare viciu al lui Modest. La începutul lui 2007, a aflat că are cancer pulmonar. Deşi doctorii i-au interzis să mai fumeze, bătrânul încăpăţânat a fost sigur că nu poate fi doborât de nicotină. A murit în primăvara aceluiaşi an.

Leapşă muzicală (4)

Evident, încep cu “iar nu am avut chef să scriu”. Dar trebuie, pentru un seminar inutil predat la FJSC, prestigioasa instituţie de învăţământ superior la care învăţ. Cică să scriem pe blog, să ne facem cont pe facebook şi pe twitter, că altfel nu existăm. În general, nu răspund la lepşe. Însă de aceasta dată e vorba de tralala, aşa că nu am putut rezista. Pe de altă parte, nu am nimic interesant ori important de spus, dar trebuie să scriu ca să trec seminarul. Şi ca să exist.

Leapşa muzicală este în engleză, iar regulile sunt simple: setează playerul pe “shuffle”, foloseşte titlul melodiei pentru a răspunde la întrebarea la care te afli şi, după fiecare întrebare, treci la o nouă melodie. S-ar putea să fie amuzant ori total ilogic, să vedem.

1.How are you feeling today?
Andain-You Once Told Me

2. Will you get far in life?
Yves Larock feat. Steve Edwards - Listen To The Voice

3. How do your friends see you?
Milow - Ayo Technology

4. Will you get married?
Mozart l'opera rock-L'assasymphonie

5. What’s your best friend’s theme?
Simply Red – If you don't know me by now

6. What is the story of your life?
Augustana - Coffee and Cigarettes

7. What was high school like?
David Gilmour in Royal Albert Hall - High Hopes

8. How can you get ahead in life?
Hooters - 500 Miles

9. What is the best thing about your friends?
Leonard Cohen -Dance me till the end of love

10. What is in store for this weekend?
Blackmore's Night - Home Again

11. What song describes you?
Hoobastank - The Reason

12. What song would describe your grandparents?
Sofia Jannok - Irene

13. How is your life going?
Emeric Imre – Bună variant rea

14. What song will they play at your funeral?
UB40 - Here I Am

15. How does the world see you?
Deep Purple – Child in time

16. Will you have a happy life?
Chris Rea - Blue Cafe

17. Do people secretly lust after you?
Star Trek Enterprise Theme – Faith of the Hear – Russel Watson & Diane Warren

18. How can I make myself happy?
Dirty dancing' - I've had the time of my life

19. What should you do with your life?
Lara Fabian - Immortelle

E musai să dau leapşa mai departe. Duda, Geo şi Florin m-au provocat de câteva ori la astfel de joculeţe, m-am făcut că plouă. Să-mi fie cu iertare, dar vă tracasez şi mai rău, sper să onoraţi leapşa. Mă gândesc şi la alţi nefericiţi asemeni mie, coelgi de grupă care, dacă nu scriu pe blog, nu există... la seminarul inutil. Aşa că leapşa merge la : Teo, Anca, Raluca, Dragoş şi Edwin. Şi cine-o mai vrea s-o preia.

P.S. : Adiţule, la mulţi ani!

Uite forumul, nu-i forumul!

Nu pot intra pe etajul6.ro şi sufăr ca un câine. Ba nu, mai rău, sunt în sevraj. Forumul e ca un drog pentru mine, iar eu sunt dependentă. Am tras draperiile, nu suport lumina. Îmi dau pumni în cap, strâng din dinţi, ascult The Verve- The Drugs Don't Work. Pisica Şoseţel mă priveşte confuză. Nu înţelege că am nevoie disperată de o doză de forum, ca să pot s-o fac pe-a deşteapta.

Repede, trebuie să apăs F5, poate s-au remediat problemili. Dacă apare un text nou şi nu sunt prima care îl corectează? Măcar o afirmaţie răutacioasă, în anii trecuţi erau populare ironia şi replicile acide. Corecturile nu trebuie să fie pertinente, doar am autoritate. Eu sunt studentă, pe când amărâţii de candidaţi trebuie să treacă de un examen. Da, da, trebuie doar să fiu prima care comentează. Vai, dacă ceilalţi membri vor avea mai multe mesaje decât mine? Degetele îmi sângerează, dar nu mai simt durere. F5,F5,F5!

Hai să fim serioşi! Anul trecut, eram de părere că noua generaţie de candidaţi este vinovată de harababura de pe forum. Între timp, candidaţii au devenit studenţi, dar unii dintre ei nu şi-au schimbat obiceiurile. Rangul se schimbă, naravul ba! Dacă ne apucăm să corectăm, cel puţin să o facem organizat şi pertinent, nu să ne întrecem în numărul de mesaje.

Pe bune, nu sunt un model de urmat. Dacă am fost “obsedata de virgule” ori “spaima forumului”, cum mă alintă Mikişor, nu înseamnă că actuala generaţie trebuie să se comporte la fel. Pe de altă parte, unii au înţeles că trebuie să aibă o identitate, un stil propriu. Tot ei mi-au atras atenţia: “Z încearcă să te copieze”, “Y este o imitaţie de Dyna” etc. Au dreptate. Totuşi, aş adăuga eu, copia este destul de nereuşită, pentru că eu puneam cratimele unde trebuie şi dublam i-ul atunci când era nevoie. În aroganţa mea nemărginită, nu mă simt deloc flatată.

O altă problemă însă nu-mi dă pace: în consiliul de pe 25 ianuarie, s-a hotărât că “profesorii vor fi stimulaţi financiar să intre pe forum”. Atunci, secţiunea de meditaţii gratuite ar trebui să se numească “meditaţii semi-gratuite”. E adevărat, candidaţii beneficiază, gratis, de sfaturile studenţilor şi ale profesorilor (teoretic doar). Însă dascălii noştri nu meditează dezinteresat, ci aşteaptă să fie recompensaţi. Parcă gratuit presupunea că nu costă nimic, este dat/primit fără nicio plată. Probleme de nunaţă, nenică! Contează doar din perspectiva cui priveşti.

Mai e şi individul ăla dubios, Alexandru Cohuţ. “Bondocul cu pretenţii de intelectual”, cum l-au numit colegii de breaslă, garantează reuşita la examenul FJSC, în schimbul unor sume fabuloase. Alexandru Cohuţ nu e profesor la noi la facultate şi nu corectează textele de la admitere. E doar un şarlatan care mi-a explicat, foarte preţios, că eu nu am niciun drept să-l întreb (politicos) despre activitatea sa.

Nu sunt nedreaptă, există şi profesori (puţini) care s-au implicat fără a fi încurajaţi material. Înainte ca forumul să se redeschidă, am discutat cu doamna profesoară Mădălina Moraru despre meditaţiile gratuite. În acest an, dumneaei trebuia să coordoneze o echipă care să dea sfaturi candidaţilor. Corectarea textelor ar fi fost metodică, competentă şi s-ar fi realizat după un barem bine pus la punct. Planul nu a mai fost pus în aplicare, se pare că funcţionează destul de bine competiţia “cine are mai multe mesaje postate”.

Cu această ocazie, vreau să le mulţumesc tuturor celor care m-au susţinut şi au crezut în mine. Vreau să opresc poluarea şi să hrănesc copiii din Africa.

Acum, serios, chiar îi mulţumesc lui Mikişor. Olte mi-a dedicat un articol la ea pe blog. O să-i cumpăr un praz pentru asta!

Vreau să devin "fostă fumătoare"

Am aprins prima ţigară în liceu. Sau poate puţin înainte, nu-mi amintesc. „Ihhh, vine mama! Şi trage în piept”, aşa am învăţat să fumez. Era biletul de intrare în gaşca celor mari. Un bilet iresponsabil şi inconştient. Apoi a devenit factor social: garnitura de la flecăreala cu fetele, ţigara de la cafea ori ţigara de după.

Acum nu mai am nevoie să mă integrez într-un anturaj. Dimineaţa e un mit pentru mine, am auzit că se vorbeşte despre ea, dar nu sunt sigură că există. Deci ţigara care merge la cafeaua de dimineaţă iese din ecuaţie. Ţigara de după este, din nou, un concept hilar. Te asigură doar că „după” nu mai urmează nimic. „Ieşi la o ţigară?” e cea mai frecventă replică în cămin. Şi asta nu pentru că ar simţi cineva, cu adevărat, nevoia de a fuma. Aprindem ţigara de-a-n boulea (da, aşa se scrie), pentru că a devenit un automatism.

Mami n-a facut-o niciodată pe-a lupul moralist ori pe-a psihologul. „Vrei să fumezi, n-ai decât. Sunt banii tăi de buzunar, eu nu-ţi dau în plus!”. Chitroasă rău, zău aşa! Bunicul era un tip tare deştept. „Eşti o idioată!”, sigur mi-ar spune asta acum. El a murit de cancer pulmonar. Eu am continuat să fumez.

Nu am stat niciodată, într-un bar, în spaţiul acela neconfortabil, special amenajat pentru nefumători. Am promis că, de faţă cu cineva, nu voi fuma. L-am convins şi pe el să-şi aprindă o ţigară. O prietenă mi-a spus cândva că cea mai mare realizare din viaţa ei ar fi să mă determine pe mine să mă las de fumat. Duda ar fi, în sfârşit, mândră de mine. Dacă aş renunţa la ţigări, mami mi-ar cumpăra laptop nou.

25 de ţigări pe zi îneamnă cam 9000 pe an. Adică eu aş cheltui, doar anul ăsta, 45 de milioane pe suluri de nicotină. Şi sunt studentă. Una care a fumat peste 55.000 de ţigări până acum. Nu e atât de greu să renunţi la ţigări. M-am lăsat de ele de zeci de ori până acum. Să nu te reapuci de fumat este cel mai dificil. Sugestia de a mesteca guma în loc de a fuma e aberantă. Frate, sunt fumătoare, nu rumegătoare!

Am decis că e timpul să-mi asum responsabilităţi. Aşa că mi l-am luat pisica Şoseţel. Cred că a venit vremea să nu mai fiu săracă, bolnavă,inconştientă şi să nu mai miros ca o scrumieră. Asta înseamnă că trebuie musai să devin „fostă fumătoare”.

Crăciunul – strategie de marketing

Prima propoziţie ar fi trebuit să fie „iar nu am avut chef să scriu”. Pentru că aşa încep, o dată la câteva luni, articolele. Totuşi, păstrez tradiţia şi voi scrie şi în acest an cât de ridicolă mi se pare agitaţia dinainte de sărbători, despre cât de comercial şi lipsit de conţinut a devenit Crăciunul.

Vasilică cu noroc

În metrou, mai des ca „atenţie, se închid uşile” se aud poeziile lipsite de intonaţie ale cerşetorilor. „N-am mamă, n-am tată, am şapte fraţi, mama are cancer, locuim pe stradă” (da, ei chiar fac gafe de astea) e înlocuită, în această perioadă, cu urări de Crăciun. Mijloacele de transport în comun, barurile, magazinele, toate sunt pline de colindători. Unii, mai inventivi, vând crenguţe de busuioc pentru doi lei. Un individ nebărbierit ţipă cât îl ţin plămânii: „Vasilică cu noroc, un leu pentru Vasilică cu noroc!”. Din geanta mare, murdară, pe care-o poartă cu mândrie pe umăr, scote capul, speriat, un miel. Copiii îşi trag de mâneca părinţii pentru că vor să mângâie animalul, iar adulţii se văd obligaţi să scoată-un leu din buzunar. Trebuie să învăţ obiceiurile bucureştene, pentru că, în Buconvina, Crăciunul şi busuiocul nu sunt corelate în niciun mod. Totuşi, cel din urmă dă o aromă nemaipomenită sarmalelor. Iar mielul este simbol al Paştelui, nicidecum al Crăciunului. Oricum, sărbătorile de iarnă sunt perioadele cele mai profitabile pentru cerşetori. Nu pentru că oamenii ar fi mai buni în preajma Crăciunului, ci pentru că aceşti cerşetori sunt mai numeroşi, mai inventivi, mai gălăgioşi şi mai agresivi.

Spiritul Crăciunului

Pe langă faptul că e un ditamai clişeul, pe mine cuvântul „spirit” mă duce cu gândul la fantome. Dar vorbim despre Crăciun, despre naşterea lui Iisus. Sintagma „Spiritul Paştelui” ar fi avut însă mai multă logică pentru mine. La fel de uşor, pot asocia alcoolul cuvântului „spirit”. Eh, în acest caz, stereotipul „spiritul sărbătorilor” capătă sens. Că doar aşa-i obişnuit românul, să profite de orice ocazie pentru un pahar cu tărie. Iar Crăciunul înseamnă trei zile de beţie straşnică.

Bucuria de a primi

Cadourile reprezintă o altă problemă. Copiii îi cer Moşului biciclete, roboţi ori case de păpuşi. În dimineaţa Crăciunului, sunt însă dezamăgiţi când găsesc sub brad o punguţă cu dulciuri şi două portocale. Părinţii încearcă să-i oprească din plans. „E criză, de aia a fost mai sărac Moşul în acest an”. Micuţii vor continua să bocească, nu înleg termenul de „criză”. Totuşi, problema cea mai mare e la adulţi, unde există o adevărata competiţie pentru „cel mai scump cadou”. Deci comercianţii au cu atât mai mult de câştigat. A, la fel cum spuneam şi anul trecut, căciula roşie şi urâtă de Moş Crăciun ori lenjeria de Crăciuniţă nu se demodează niciodată.

Mesaje copiate

Spuneam ieri aici că m-am săturat de SMS-urile copiate, de lipsa de creativitate. Decât un mesaj retrimis, prefer să primesc un beep. Sun eu persoana respectivă ca să-mi spună „Crăciun fericit!”. Companiile de telefonie mobilă au o strategie bine gândită. Trimit mesaje patetice cu urări de Crăciun tuturor utilizatorilor, iar omuleţii lipsiţi de inspiraţie dau imediat forward către toată agenda. Mereu există ameţiţi care apasă „retrimitere” fără să citească, în prealabil, mesajul. Şi uite aşa, în fiecare an, mă trezesc cu cel puţin un SMS cu „Sărbători fericite bla, bla, bla. Vodafone”, chiar dacă expeditorul este un prieten ori un fost coleg de liceu.

Crăciunul înseamnă timp liber şi relaxare

Pe dracu! Înseamnă un milion de nervi în traficul blocat, credite la bancă pentru cumpărăturile de sărbători, cozi interminabile la supermarket, reduceri de 10% la produse ale căror preţuri sunt deja umflate cu 50%. Şi când, în sfârşit, trec cele trei zile de sărbătoare, realizezi că nu ai reuşit să te odihneşti pentru că ai avut musafiri, ai făcut indigestie de la atâta carne de porc ori ai fost prea beat ca să îţi mai aduci aminte ceva. Şi eşti mai obosit, mai nervos, mai îndatorat şi mai bolnav decât erai înainte de perioada asta de relaxare.


E ridicolă toată povestea cu „de Crăciun, oamenii sunt mai buni” preluată, şi ea, de la americani. Sărbătorile înseamnă, de fapt, hiperconsum. Iar Crăciunul şi-a pierdut de multă vreme valoarea creştină. Totuşi, pentru fanii acestei sărbători, un Crăciun lipsit de griji!

Pretenie, zacuscă şi amendă

Iar nu am avut chef să scriu. Şi nu e deloc bine, nu sunt în stare nici să evit o repetiţie. M-am trezit dimineaţă tare bine dispusă şi am spus că ar trebui să scriu prima postare din perspectiva unei persoane de 21 de ani. Apoi mi-am amintit că buletinul meu nou este singurul lucru care dovedeşte că am această vârstă.

*** Am recitit unele articole mai vechi şi, deşi sunt conştientă că sunt naivă, convingerile mele rămân aceleaşi. În ultimul timp, aud din ce în ce mai des o replică foarte enervantă. Indivizi pe care abia i-am cunoscut ori persoane pe care le consider (am fost tare atentă la concordanţa timpurilor) prietene insistă cu aceeaşi afirmaţie: „nu există prietenie adevărată”. Ete scârţ! Există şi orice vicisitudine nu face decât să o întărească. Că cei implicaţi au concepţii diferite şi sentimentul nu e mereu reciproc, asta-i deja altă poveste.

*** O dată la câteva luni, am şi eu câte-un hatâr gastronomic. Am fost din nou în Cluj, iar admiraţia mea pentru piureul de castane nu mai este atât de intensă. Dacă tot e sezonul, mi se făcuse o poftă teribilă de zacuscă. De vreo trei ani, mijlocul lunii septembrie mă prinde-n Văleni. Anul trecut, mama Dudei m-a răsfăţat cu una din fostele mele plăceri: salata de vinete. Şi de această dată, capriciul meu a fost pe deplin satisfăcut. Normal, zacusca a ieşit atât de gustoasă pentru că eu şi Duda am fost ajutoare de nădejde în bucătărie. Drept răsplată, am primit şi câteva borcane la pachet. Mulţumesc, mama Dudei! Iar pentru ca toate fasoanele mele să fie îndeplinite, mama Andeluţei mi-a adus, în gară în Buzău, o plăcintă extraordinară. Mulţumesc, mama Andelei!

*** Funcţionarii publici sunt „di tătă ţâdula”. Zilele trecute, am primit un plic. Cică aveam de plătit o amendă de 100 de Ron. Am procesat destul de greu informaţia. Ieri, m-am prins: amenda pe RATB. Ca un cetăţean corect, m-am îndreptat spre sediul închiriat al Primăriei din Câmpulung pentru a-mi achita datoria. Femeia de la ghişeu era mai acră decât o lămâie necoaptă. I-am întins politicos bancnota. Individa şi-a aranjat şuviţa desprinsă din cocul imens, a şovăit niţel până a găsit două litere pe tastatură, a muşcat cu nesaţ din covrigul de pe birou. Într-un final, mi-a înmânat chitanţa. Mă pregăteam să îi urez o zi bună şi să plec.

Cu o voce lipsită de orice intonaţie, individa mă întreabă dacă sunt studentă. I-am răspuns afirmativ. „A, păi atunci se putea face o scutire de amendă”. Mi-am muşcat limba, am strâns pumnii şi am făcut eforturi considerabile pentru a nu-i spune nimic. „E, lasă, data viitoare”, a completat politicos doamna din spatele ghişeului. Cu 100 de lei, îmi plăteam o lună căminul. Îmi cumpăram o săptămână ţigări. Mergeam la Bucureşti la vagonul de dormit. Nu era normal ca tâmpita să-mi spună că se poate face o scutire de plată înainte ca eu să îi dau banii? Nu i-am mai urat o zi bună.

*** Mie chiar îmi place apelativul de „scorpie”, mă prinde bine. Ironică, acidă, incisivă, nenorocită, nesuferită, le-am auzit pe toate. Pur şi simplu, asta mă individualizează, asta mă face să fiu eu. Nu vreau ca nişte necunoscuţi să mă placă. Nici măcar să mă tolereze. „Câinii care latră nu muşcă” nu e valabil în cazul meu. Eu latru tare, dar muşc mai rău. Aşa că scutiţi-mă cu replici siropoase ca „în interiorul tău, sigur eşti o persoană bună”. Nu sunt, decât cu cine vreau eu. Cosmin are şi el, o singură dată, dreptate: "ai aşa o latură malefică, dar care te prinde foarte bine, e la fel ca aroma fină de migdale dintr-o prajitură, nu mi te pot închipui altfel".

*** Mulţumesc, FJSC! Din nou. Pe site, scria că luni trebuie să fim în Bucureşti, pentru cazare. Ieri am fost la agenţie să-mi cumpăr bilet pentru duminică seară. Am avut noroc, am prins ultimul loc la cuşetă. Eram fericită că, deşi merg aproape 10 ore cu trenul, măcar voi sta comod. M-am întors acasă şi m-am apucat de făcut bagaje. E dificil să îndeşi în cateva bagaje lucrurile de care vei avea nevoie un an. Deci operaţiunea necesită vreo două zile. Aseară, pe FJSC News, în loc să apară lista cu repartizarea locurilor în cămine, aşa cum era normal, s-a publicat un anunţ important: repartiţiile-n cămine s-au amânat cu două zile. Bun, mai mult timp ca să îmi fac bagajele. Dar cu biletul de tren ce fac? Da, ştiu, îl pot amâna. Însă buba e că nu mai sunt locuri la cuşetă pentru marţi seară. Mulţumesc, FJSC!

Ultima vacanţă de copil

Iniţial, am mers în Italia pentru trei săptămâni, în vacanţă. Mă tenta ideea de a lucra în timpul verii, dar mama nici nu a vrut să audă. „E ultima ta vacanţă de copil” a fost argumentul ei principal. Găbiţa, odihnită după un somn de două zile, a convins-o totuşi că ar putea fi o experinţă cel puţin interesantă. Recunosc, pentru mine a contat mai mult considerentul financiar. După câteva zile, mi-am găsit de lucru într-un bar. Localul era îndeajuns de aproape, încât mama să mă poată vizita de două ori pe săptămână şi la o distanţă suficient de mare, încât horror să nu mă streseze zilnic.

Deşi între italiană şi română există multe similitudini, sudul are un dialect mai asemănător cu rusa decât cu o limbă latină. Încă sufăr de mania persecuţiei, aşa că, la început, aveam impresia că se vorbeşte mereu despre mine. Nu am stat niciodată de partea cealaltă a tejghelei, deci habar nu aveam ce ar trebui să fac. Şi nici nu mi-a explicat nimeni. Mi-au dat bătăi de cap maşina de cafea, dozatorul de bere şi programul deloc lejer, dar m-am obişnuit repede.

Nu m-am acomodat însă la fel de rapid cu nesimţirea clienţilor. Italienii, de la adolescenţi până la octogenari, sunt înzecit mai vulgari şi obraznici decât românii. Am făcut eforturi considerabile de a spune „prego” de o mie de ori pe zi. Probabil Stresul are dreptate, mi-e mai uşor să fiu amabilă într-o limbă străină. După câteva zile, dezgustată total de apropourile infecte ale clienţilor, am început să îi scot afară atunci când depăşeau limita decenţei. Patronul, iritat, a început să îmi ţină morală despre faptul că „amabilitatea se plăteşte”. Într-o italiană stricată, i-am explicat că m-a angajat să vând, nu să port discuţii tâmpite cu beţivii. I-am spus că nu pot lucra într-un astfel de mediu, aşa că renunţ. Şi-a schimbat brusc atitudinea şi mi-a propus să lucrez în restaurantul care se afla în aceeaşi curte.

În cea de-a doua săptămână, am îmbrăcat costumul de ospătar. Dacă în bar eram singură, aici m-am împrietenit imediat cu cealaltă chelneriţă, tot româncă. Regula era că nu aveam voie să vorbim în română nici măcar între noi. A fost totuşi un lucru bun, după câteva zile vorbeam fluent italiana, iar dacă nu înţelegeam ceva, o întrebam imediat pe Ionela. Primele zile în restaurant au fost foarte faine. Ne-am bătut cu roşii în bucătărie, am râs pe seama clienţilor mofturoşi, am ieşit cu colegii de serviciu în fiecare seară, am vizitat Cosenzza. Cât era ziua de lungă, în bucătărie se auzeau, într-o română stâlcită „eşti di tătă ţâdula” ,„te iubesc” sau cântecul cu „nu mi-e frică de Bau-Bau”.

Gafe am făcut destule, dar conaţionala mea şi-a asumat cele mai multe din greşelile mele. Păcat însă că nu m-a putut salva de fiecare dată. Prima comandă pe care am luat-o eu a fost „Fiorentina in sangue”. Eu ştiam că Fiorentina este un oraş, aşa că am făcut nişte ochi mari (ca măgarul din Shrek II) şi deja îmi imaginam un adevărat masacru. Am gândit rapid şi am înţeles că Fiorentina e un tip de carne. Asta după ce am afişat o mină de copil tembel.

În următoarea zi, am răsfoit puţin carneţelul Ionelei şi am văzut că cineva comandase „Della Cassa”. Am deschis repede un meniu, iar pe prima pagină scria „ antipaste”. Am vrut să ajut, aşa că am dus la masă coşuleţul cu pâine. M-a bufnit un râs isteric când am văzut că Ionela duce, la aceeaşi masă, pizza. Mai miraţi decât mine au fost clienţii, care au mâncat pizza „Della Cassa” cu pâinea-n faţă. Numele de mâncăruri mi-au dat bătai de cap. O femeie trecută de a doua tinereţe s-a cam enervat când i-am spus „prego, Pazza”. Eu voiam doar să îi pun în faţă pizza pe care o ceruse, ea însă a crezut că o fac nebună (pazza = nebună). Am fost sursa de amuzament a colegilor mei de serviciu, care m-au întrebat, într-o seară, unde merg, iar eu le-am răspuns „a scopare” („să mătur”, sau cel puţin asta credeam eu că spun). Polisemia, bat-o vina, „scopare” înseamnă şi „a face sex”.

Bucătarul nu m-a plăcut foarte mult. S-a simţit jignit când i-am explicat că nu îmi place mâncarea italiană. Nu mă ating de paste ori de peşte, aşa că a fost nevoit să îmi prepare separat, în fiecare seară, cotlet de pui. Era singurul lucru care nu îmi provoca greaţă. Am făcut totuşi un compromis şi mi-am diversificat meniul, o dată pe săptămână mâncam şi pizza.

Treptat, glumele din bucătărie s-au transformat în urlete isterice. Proprietarul restaurantului avea mereu ceva de reproşat, ceilalţi angajaţi erau jigniţi constant din cauza unor neînţelegeri mai vechi. . M-am enervat cumplit când patronul m-a făcut cretină în mijlocul restaurantului, de faţă cu vreo 50 de persoane, deşi eu nu greşisem nimic. Progenitura şefului, un copchil de şapte ani şi 50 de kilograme, se plimba cu tricicleta prin restaurant, spărgea pahare ori deranja clienţii. Vinovaţi eram noi, angajaţii, pentru că nu supravegheam plodul.

După trei săptămâni în restaurant, mă gândeam serios să îmi dau demisia, atmosfera nu mai era deloc plăcută. Nu a fost nevoie însă. Într-o dimineaţă, colegii, foarte serioşi, m-au chemat în bucătărie, să discutăm. Erau cu toţii omiaţi de comportamentul mizerabil al patronului. Mi-au povestit câte suportaseră în ultimii doi ani şi au decis să îi dea şefului o lecţie. Nu i-au lăsat la dispoziţie acestuia timp pentru a găsi personal, aşa că şi-au dat cu toţii demisia în aceeaşi zi. Normal, am empatizat cu ei. Totuşi, am fost mai norocoasă decât ei, măcar eu mi-am primit (parţial) salariul. Restaurantul s-a închis în august, perioada care trebuia să fie cea mai profitabilă.

M-am mutat înapoi la mama, am dormit neîncetat vreo 30 de ore, am mâncat ciorbă şi sarmale. Dacă mai văd vreodată un cotlet de pui, cred că vomit. Orice s-ar fi întâmplat în ultimul timp în restaurant, pentru mine a fost o experinţă interesantă. Am cunoscut persoane foarte faine, am întâlnit situaţii inedite şi m-am convins că astfel de meserii nu mi se potrivesc deloc. Cu Ionela mă voi vedea în septembrie, când vine în ţară. Probabil prietenia cu ea a fost cel mai bun lucru din timpul serviciului meu sezonier.

Am rămas cu impresie foarte proastă despre italieni, care sunt extrem de ignoranţi. Din cauza dialectelor diferite, nu se înţeleg între ei şi habar nu au să vorbească italiana curată. Un şofer de vitanjă era foarte convins că noi, românii, trăim în copaci. Clienţii din restaurant erau foarte miraţi de faptul că ştiu să deschid televizorul. După opinia lor, în România nu există aşa ceva, era pentru prima oară când vedeam un astfel de aparat. Nu sunt in stare să reţină un nume. Din mândrie naţională, transformă Paul în Paolo sau Ion în Giovanni.

Important e că acum am ajuns acasă. Şi nici nu am de gând să mă întorc prea curând în Italia, oricât mi-ar lipsi mama. Cristinica s-a întors şi ea dumnică, Alexuţa termină astăzi cu examenele, iar luni vor ajunge Găbiţa şi Iulia. Vreau să stau cu mândrele, să mă relaxez şi să mă bucur de„ultima vacanţă de copil”. Apoi trebuie să ajung în Bucureşti, să dau restanţa şi să văd unde voi sta în acest an. Ce să-i faci? La tăţi ni-i greu, dar nu în mod egal. Abia aştept să îi văd pe Duda, pe Andeluţa şi pe Stres.

Decât să mă loveşti...

De vreo săptămâna, am ajuns şi eu acasă. Deci am, în sfârşit, acces la Internet. Ultimele două luni au fost extrem de agitate şi pline de schimbări. Am pierdut ISWinT-ul din acest an şi probabil alte oportunităţi faine. Totuşi, a meritat. Încerc să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat de la începutul vacanţei până acum.

Imediat după ce am dat ultimul examen, m-am urcat în trenul spre casă. Am ieşit mult cu mândrele, ştiam că nu ne vom mai vedea doua luni. Am petrecut atât de mult timp împreună, încât nici n-am apucat să îmi fac bagajele. Am uitat cărţile de bucate ale mamei şi cadoul pe care i-l cumpărasem, dar nu-i bai.

În ultima seara petrecută acasă, am îmbrăcat toate patru tricourile cu mândre. Am fost dezamăgite că nu ne-am atins publicul-ţintă, ştim-noi-cine nu a văzut mesajul sugestiv de pe spatele tricourilor. Ne-am revenit imediat, în local a apărut... Moş Crăciun. E drept că moşul ăsta era puţin cam decolorat, sacul era gol, iar ochelarii de soare nu se asortau cu bocancii şi mănuşile. Cadouri nu am primit, aşteptăm până la iarnă şi sperăm ca Moşul să nu apară în costum de baie.

Am făcut poze, am cântat (!!!) şi am plecat acasă înainte ca Răz să ne dea afară. Am ajuns pe la patru acasă. M-am uitat la ceas şi am fost mai fericită decât o veveriţă (mereu pe nume Mariana) căreia îi dai alune. Aveam timp să îmi fac bagajele. Nu am rezistat însă tentaţiei şi oboselii, aşa că am adormit imediat. La cinci, m-a trezit soneria idioată a telefonului mobil. Era Cristina, care ţipa de-mi trezea toţi vecinii. „Treeeezirea! Coboară şi deschide uşa”, spunea mândra, pe un ton nicidecum cordial. Era grăbită mititica, aşa se explică şi de ce şi-a luat tricoul pe dos. Nu m-am mirat când am aflat că ai noştri prieteni vor să mergem la picnic la ora cinci dimineaţa. Eh, sunt greu de uimit! Ne-am urcat în Bat Mobil şi am zbughit-o spre pădure, să facem grătar. Băieţii au dormit în maşină (ruşine!), iar Găbiţa, ca de obicei, s-a ocupat de mâncare. Alexuţa a ajuns când micii erau deja gata, dar măcar ne-a adus apă. Eu am făcut eforturi considerabile pentr a-mi ţine ochii deschişi.

La prânz, ne-am întors acasă. Cu dexteritatea unui pianist, am aruncat câteva haine în valiză, apoi am descins la Găbiţa. Alexuţa şi Cristina ne-au pregătit cafea şi sandvişuri pentru drum, iar domnul Batman a probat sutienele Găbiţei. Ne-am luat rămas-bun şi m-am urcat cu Gabi în autocarul spre Italia. Mândra a ţinut neaparat să îi reamintească lui Batman că trebuie să aibă grijă de Coco, „maşina de mieunat”.

Mi-am dorit să mă întâlnesc acasă şi cu Flo, fratele meu mai mic şi cu freză urâtă, dar nu terminase încă examenele. Când am trecut prin Cluj, am văzut din autocar un copil înalt, cu mers săltat şi păr ciufulit. Era Flo. Am pus imediat mâna pe telefon şi i-am trimis mesaj. Cred că mâncase piure de castane şi nu i-au mai ajuns banii să se tundă. Practic din fire, frăţiorul meu a renunţat la criteriile estetice. „Important e să ne stea părul bine”, replica unui prieten, s-a transformat pentru frate-miu în „important e ca părul să ne facă umbră”.

Urăsc drumurile lungi. Am crezut că de data aceasta va trece timpul mai repede, că voi fi cu mândra şi că, aşa cum ne e obiceiul, vom vorbi întruna. Raţionament total greşit, căci Găbiţa mea a dormit tot drumul, iar eu am ascultat două zile, pe repeat, Blackmore's Night-Home Again şi am completat Sudoku. Mândra mea s-a trezit când eu râdeam isteric, în somn. „Decât să mă loveşti, mai bine mă mângâi pe spate cu mâinile” a fost replica care a declanşat criza.

Mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare sau când am chef voi scrie ce s-a întâmplat după ce am ajuns în Italia. Acum, trebuie să o trezesc pe Alexuţa să meargă la examen. Şi să termin piureul de castane din frigider. Ah, Clujul e mai frumos decât mi-l aminteam eu. Mai rămân câteva zile pe aici.

Fără bani, dar în vacanţă

În sfârşit, mă bucur şi eu de vacanţă (nu pentru mult timp, a avut grijă doamna Coman). Ieri a fost ultima zi a mea la locul de muncă sezonier. Totuşi, am rezistat o lună într-un post care nu mi se potriveşte de nicio culoare (nu, Mihai, nici măcar mov). Săptămâna trecută am semnat demisia şi mi-am luat leafa, pe care am cheltuit-o în următoarea jumătate de oră. Iar ,de astăzi, chletui din nou banii mamei, dorm cel puţin 10 ore pe noapte şi mănânc, în sfârşit, mâncare românească.

Singurul lucru pe care vreau să îl fac acum este să dorm. Voi reveni zilele următoare cu impresii despre experinţa primului loc de muncă.

Admiterea FJSC 2009 - Nemulţumirile de după

E drept, şi pe mine m-au surprins puţin rezultatele de la admiterea din acest an (şi nu numai). Probabil eu am cele mai mari frustrări legate de FJSC (mai ales astăzi, colegii ştiu de ce), însă nu mă pot abţine să nu îmi apar facultatea. Uite că există şi studenţi care laudă acestă instituţie, contrat unor comentarii caustice de pe blogul lui Brăduţ Ulmanu.

Am lămurit faptul că secţiunea de meditaţii gratuite reprezintă un sprijin avizat, pertinent şi important pentru candidaţii cu adevărat interesaţi. Forumul nu are nicio legătura cu insuccesul unor candidaţi, iar comentariile de la articolul precedent vin să întărească această afirmaţie. Totuşi, “ghemurile de puf” nu pot accepta faptul că au fost cel puţin 120 de candidaţi mai buni, aşa că blamează sistemul de admitere.

Proba de limba română

Sunt de acord, cele 18 grile, într-adevăr, nu testează cunoştinţele candidaţilor. Poate că ar fi fost util să se introducă mai multă gramatică în detrimentul exerciţiilor de lexicologie. Totuşi, să nu uităm că fiecare greşeală gramaticală este depunctată cu 0,5 puncte. Dacă aş fi profesor corector, aş pica orice elev care pune virgulă între subiect şi predicat. Spre fericirea candidaţilor, nu voi ajunge niciodată să le corectez, oficial, lucrările. Îmi ajung înjurăturile de pe forum.

Pe de altă parte, Mihai susţine că proba de limba română ar trebui să fie eliminatorie. Cred că ar fi o măsură prea drastică, dacă ţinem cont de perlele din fiecare an ori de mesajele aberante de pe (şi de la ) etajul6. Absolvenţii de liceu habar n-au să folosească corect “datorită” şi “din cauza”, utilizează neologisme fără a le cunoaşte sensul, iar limbajul de messenger este prezent în majoritatea textelor. Pe mine mă apucă durerea de cap atunci când văd cacofonii evitate prin virgulă sau virgulă între subiect şi predicat ori înainte de “etc.”. Să nu mai vorbim de laitmotivul “oricând poate să de-a o maşină peste tine”.

Oricât de blamată ar fi proba de limba română, aceasta a fost una obiectivă (fără discuţii aici) şi extrem de lejeră. Un elev mediu ar fi putut obţine, cu uşurinţă, peste 75% din punctaj. Chiar dacă a fost banal, examenul s-a pliat pe abilităţile generaţiei 2009, deci rezultatele sunt relevante. Eu încă regret că fac parte din una din cele două generaţii care nu au dat verificare la limba română.


Proba de creativitate şi expresivitate

Naraţiunea

Pe diferite bloguri, apar comentarii care dezaprobă acest tip de evaluare. Argumentul principal este acela că un jurnalist nu ar trebui să inventeze. Candidaţilor le este testată creativitatea doar parţial. Intriga se regăseşte în cerinţă, iar concurenţii trebuie să imagineze un posibil deznodământ. Se punctează capacitatea elevilor de a gândi o succesiune verosimilă de evenimente şi, normal, se va evidenţia abordarea cea mai originală. E un exerciţiu bun, care îi pregăteşte pe aspiranţii la o carieră în jurnalism pentru viitoarea meserie: dintre cinci articole care prezintă aceeaşi ştire, se va remarca acela cu unghiul de abordare cel mai original.

Candidaţii al căror talent principal nu este creativitatea au şanse la fel de mari să intre la FJSC. Tot ce trebuie să facă este să redacteze o povestire plauzibilă, cu un fir epic bine conturat, cu momente ale subiectului clar evidenţiate şi scriitura să fie în limba română. Pe viitor, se pot angaja la celelalte patru ziare care prezintă abordări mai puţin inedite (printre altele, eu am o mare problemă atunci când vine vorba de titrat un articol).

Nu sunt nici eu de acord cu soluţia de a pune candidaţii în situaţia de a redacta texte jurnalistice. Ei optează pentru FJSC tocmai pentru a învăţa cum să scrie un astfel de text. Dacă elevii de la profil uman fac diverse opţionale de jurnalism (iapa lui Ilie, adică nicio legătură cu jurnalismul), absolvenţii de profil real ar fi dezavanajaţi. Nu ştiu cum stau lucrurile când vine vorba de generaţiile mai tinere, însă colegii mei se împart în două categorii: absolvenţii de mate-info şi cei care au dorit să dea (sau au picat) admiterea la teatru.

Într-o mică măsură, notarea relatării ţine şi de subiectivitatea profesorului corector (veţi vedea şi la examene, dar asta e o frustrare personală). Cum spuneam şi pe forum: “profesorii ie şi iei oameni” şi fiecare are maniera proprie de a analiza o naraţiune. Propun (a zecea oară) un exerciţiu de imaginaţie: proful corectează o lucrare foarte foarte slabă. Următoarea, deşi medie, va primi, să spunem, 60-70 % din punctajul alocat acestui subiect ( destul de mult, dacă ţinem cont de faptul că anul acesta a fost o singură notă peste 8 ). Este valabil şi invers: un text mediu va fi notat drept prost, dacă înainte corectorul a avut de-a face cu o lucrare care respectă toate punctele din baremul de corectare. Deci, inevitabil, fiecare text va fi raportat la cele corectate anterior, de aici şi doza de subiectivitate.

Deşi e redundant, nimeni nu va pica un candidat care a redactat o scriitură expresivă şi în limba română. Mi se pare nedrept ca cei care nu au obţinut rezultatul dorit să dea vina pe subiectivitatea corectorilor, mai ales că cerinţa din acest an a fost foarte permisivă ( Te-ai întors dintr-o croazieră de lux. Povesteşte aventura vieţii tale). Eu consider că naraţiunea este cea mai pertinentă probă a admiterii. Învaţă viitorii studenţi să introducă elemente de portret şi de atmosferă, le testează capacitatea de a redacta texte verosimile şi verifică abilitatea de privi situaţia dintr-un unghi inedit.

Dacă toţi propun soluţii, vin şi eu cu una, deşi nu e cea mai fericită. Un barem mult mai rigid, care i-ar ajuta pe profesorii corectori să ajungă la o perspectivă comună ar reduce nemulţumirile legate de subiectivism.

Argumentarea

Aici e jale mare. Chiar dacă au promovat un examen de bacalaureat, mulţi nu ştiu care este structura unui text argumentativ. Cum am spus de atâtea ori, pe profi îi interesează dacă sunteţi capabili să vă argumentaţi pertinent şi matur o idee. Dacă în ceilalţi ani, concurenţii erau nevoiţi de a aducă argumente în favoarea sau contra unei afirmaţii din cerinţă, de această dată au avut posibilitatea să îşi aleagă singuri ideea. Un lucru foarte bun, după opinia mea. Competitorii au fost puşi astfel pentru prima oară în situaţia de a selecta şi ierarhiza informaţiile.

Aici nu vă prea puteţi plânge că aţi pierdut punctaj din cauza subiectivităţii profesorilor. A fost o probă de bun-simţ. Dacă aţi avut un bagaj minim de cunoştinţe, l-aţi valorificat. Dacă nu, aţi aberat, iar rezultatul a fost unul pe măsură.


Frustrările învinşilor se revarsă asupra celor mai buni

Domnul profesor GHP a publicat un articol despre Mihaela, cea care a obţinut cea mai mare notă la admiterea 2009. Imediat, au apărut şi comentariile maliţioase. Unii pur şi simplu nu ştiu să piardă.

Hopsieumicky îmi este dragă, a fost printre puţinii candidaţi de pe forum care “au sclipit” în acest an. Ea a povestit pentru FJSC News ideea principală din naraţiune. Întâmplător sau nu, este vorba despre aceeaşi idee din al doilea roman al lui Bridget Jones. Totuşi, e cale lungă de la “a te inspira” pâna la “a plagia”. Susţin, în continuare, că cel mai important e modul în care transpui, în scris, ideea. Inspiraţia de moment şi lipsa condeiului nu îţi oferă un loc în primii 120.

Argumentul meu suprem pentru a o susţine pe Mihaela, deşi părerea mea nu este avizată: se ştie că eu sunt cel mai înjurat, cel mai criticat, cel mai urât, cel mai afurisit membru de pe etajul6. Un coleg mai mic ne-ar trimite pe mine şi pe tralala, dacă ar avea ocazia, la închisoare. Au fost foarte rare momentele în care am lăudat un candidat, eu cred în critica constructivă. Totuşi, spicuiesc din ultimul meu mesaj din secţiunea de meditaţii gratuite:

“…acesta este cel mai bun text pe care l-am citit în ultima lună, în ultimul an. Şi, de ce nu, este unul din cele mai bune texte de pe forum.”

Şi da, comentariul era la unul dintre textile Mihaelei. Quod erat demonstrandum.


Notă personală: da, am intrat ultima la această facultate. Am avut şi eu frustrări legate de admiterea 2007. Astăzi, mai mult ca niciodată, îmi vine să înjur FJSC-ul şi anumiţi dascăli. Ooo, şi mai ales secretarele. Totuşi, dracul nu e atât de negru cum pare. Şi, cu toate lipsurile, FJSC e chiar o facultate faină!