O nouă leapşă - despre "fietili" mele

A văzut cineva ieri curcubeul în Bucureşti? Puţină culoare peste oraşul gri, a fost cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată. Sper că a făcut cineva fotografii, eu eram prea ocupată să îi explic taximetristului că cel mai scurt drum este linia dreaptă.

În altă ordine de idei, preiau leapşa primită de la Duda şi iniţiată de cei de la hotcity ş Redd`s. Tema este să vorbesc despre prietenele mele. Nu vreau să le laud, despre calităţile lor am vorbit cu alte ocazii. Dacă nu aş fi ştrengară (eufemistic vorbind, vorba Stresului), nu aş fi eu.

Horror ( mama)

Chiar dacă este un clişeu, voi începe cu mami (nu pentru că îmi citeşte blogul şi eu am cam rămas fără bani). Ea nu mi-a spus niciodată pe nume, pentru mama voi rămâne veşnic Nania (nu puteam să spun Diana când eram foarte mică). Până acum vreo trei ani, eu i-am spus horror. Nu s-a supărat niciodată, ba mai mult, m-a trecut şi ea, la fel, în agenda telefonului mobil. O respect pentru că nu m-a lovit decât o singură dată, atunci când mi-am uitat bicicleta în oraş. În schimb, am primit cele mai crunte pedepse. Şi le-am meritat pe toate.


O iubesc pentru că este afurisită, cred că e trăsătură de familie. Încă mai păstrează, într-o cutie prăfuită, bileţelele pe care le lipeam pe frigider când ea era la serviciu. Bineînţeles, îmi corecta cu roşu greşelile gramaticale şi îmi înapoia răvaşele. În aceeaşi cutie, am adăugat scrisorile pe care mi le-a trimis dânsa în ultimii şase ani. Una din scrisori începe cu „Nania, ţi-am trimis înregistrator”. Este vorba despre reportofon. Ultima scrisoare, primită de Paşte, este scrisă cu pixuri de culori diferite. Prima jumătate a epistolei, scrisă cu albastru, se termină cu „nu mai ştiu ce să scriu, nu mai am inspiraţie”. Apoi, mami a folosit un pix negru. „M-am gândit atât de mult, încât mi s-a terminat mina la pix”.

Mă tachinează mereu pentru că ştie că sunt geloasă. I-a spus Oanei că e şi mama ei, iar Duda a avut grijă să menţioneze acest lucru pe blog. Căţelul este „copilul mamei”, mie nu mi s-a adresat niciodată cu acest apelativ. Dacă se întâmplă să îi spun că o iubesc ori că îmi este dor de ea, replica este mereu aceeaşi: „Ce ai mai făcut? Sau iar ai rămas fără bani?”. Dacă, în general, este foarte distantă, mama i-a aratăt Oanei latura ei sensibilă. Cam aşa arată un mail primit de la Duda, vara trecută:

Dudo, deci o ador pe mama ta. Uite ce mesaj dulce mi-a trimis dupa ce ai plecat tu (il redau exact ) : "A plecat Nania mea. Au pornit tarziu. Acum sunt in Austria. Nu stii cat imi lipseste. E proprio speciala. Oricine si-ar dori o fiica asa. Eu sunt onorata ca e a mea. Ai si tu grija de tine. Te pup, Mama lui Nania"

În mai puţin de o lună, mă revăd cu mama. Sper să mă suporte şi să nu facă la fel ca anul trecut, când mi-a făcut bagajele şi m-a scos afară. Evident, în glumă. În schimb, sunt sigură că voi primi iar bani dacă nu voi mai cânta. Of, mami, chiar dacă nu ai simţ artistic şi nu apreciezi vocea mea, eu tot te iubesc!

Duda

Duda este cea mai bună prietenă a mea cam de când am cunoscut-o. Mi-a căzut cu tronc de la început. În vara dinaintea admiterii FJSC, am schimbat doua-trei mesaje private pe forumul facultăţii, apoi am discutat puţin pe messenger. Într-un moment de inconştienţă, am invitat-o să îşi petreacă vacanţa în Câmpulung, deşi nu o cunoşteam. Ea, mai iresponsabilă decât mine, a acceptat. Nici măcar nu ştiam cum arată. „Oana, de ce nu eşti creaţă?” a fost primul lucru pe care i l-am spus. Răspunsul a fost: „Dacă te îmbraci în verde, te claxonează tirurile!”. Primul nostru schimb de replici, total ilogic, a durat o seară întreagă. Acasă, am întâmpinat-o cu tort, dar am uitat să desprind celofanul de pe blat. Ca să mă revanşez, am făcut o altă prăjitură, deşi am murdărit toată bucătăria cu ciocolată.


Treptat, am început să ne împrietenim. Am locuit împreună în primul semestru din anul întâi. Într-o zi, am sunat-o să o cert că a plecat cu cheile mele, deşi acestea erau în usă. Ce tută am fost! De atunci, amândouă suntem dude.

Chiar dacă, aparent, Oana este inumană şi lipsită de sentimente, după câteva beri, nu conteneşte să-mi spună cât mă iubeşte. Nu e chiar atât de drăguţ, a doua zi trebuie să spăl pe jos. Tot duda este indiferentă atunci când plâng şi nu lasă nici pe alţii să mă consoleze, „las-o, îi trece!”. În schimb, îmi repetă mereu că sunt mai puternică decât îmi imaginez eu.


Cât am locuit împreună, am deprins doar obiceiurile proaste de la ea. M-a învăţat că berea este chiat foarte bună, iar dimineaţă înseamnă ora 14. Ideea ei de noapte albă a fost să-mi spună bancul cu flori mov...toată noaptea. Anul trecut, cineva ne-a numit „grupul celor trei exclusivişti”, făcând referire la mine, Oana şi Mihai.

Mândrele

Despre mândre am scris şi cu alte ocazii aici şi aici. Pe "fieti" le ştiu de vreo zece ani. Pentru că le iubesc pe toate la fel, ordinea alfabetică se pretează cel mai bine.

Alexuţa este cea mai mică dintre noi, de aceea a fost supranumită „copilul”. Acum se mândreşte, este cea mai tânără. În urmă cu câţiva ani, şi-a dat foc la apartament. Neintenţionat, evident. Hamsterul ei a supravieţuit flăcărilor şi, în următoare perioadă, a locuit la mine, într-un borcan. După ce mândra şi animăluţul s-au întors acasă, Alexuţa i-a pus rozătoarei mâncare pe balcon, pe balustradă. Şobolanul, care scăpase nevătămat în urma incendiului, nu a mai fost la fel de norocos şi a căzut de la etajul patru.


Mândruţa se înroşeşte mai repede decât orice altă persoană pe care o cunosc.Replica mândrei, atunci când mă suna, era: „dacă întreabă mama, eu am dormit la tine!”. Încă sunt supărată pe ea, s-a măritat şi pe mine nu m-a invitat. Asta în visul meu din urmă cu vreo lună. Chiar dacă ţipă la mine când îi iau pufuleţii din mână, tot dragă îmi este. Dar o invidiez pentru picioarele extrem de lungi (craci până-n gât). La întrebarea „ce bem în seara asta?”, Alexuţa nu va răspunde niciodată „suc”.


Cristina, fosta blondă, pare cea mai arogantă persoană. Nu răspunde la salut şi trece pe lângă cunoscuţi, ignorându-i complet. În realitate, este doar aiurită. O apreciez mult, nu se lasă nciodată călcată în picioare. Îmi aduc aminte că, acum vreo şapte ani, la o competiţie handbal, arbitrul era profesor al şcolii organizatoare care, normal, a ieşit pe primul loc. Mândra a refuzat premiile de consolare pentru locul doi şi le-a aruncat la picioarele arbitrului. Orgolioasă din fire, a ripostat şi atunci când un dascăl a vrut să o lovească.


Am pierdut nopţi întregi la Cristina în bucătărie, cu paharul de bere şi tablele de rummy. Principala sursă de amuzament a Cristinei suntem eu şi Găbiţa. Mândra, insensibilă, râde cu lacrimi (pentru a empatiza cu noi) atunci când ne vede plângând. Dar e fată de treabă şi ne explică, a doua zi, şi motivul pentru care plângeam. Îmi e tare greu să înţeleg de ce îi plac atât de mult copiii mici. Cred că, dintre noi, Cris va fi prima mămică. Dar, cu siguranţă, nici atunci nu va refuza o bere, două, trei.

Găbiţa plânge aproape la fel de mult ca mine. Împreună cu celelalte mândre, m-a învăţat să fumez. „Trage în piept.”, „IHHH, vine mama”, îmi spunea mândra. Nu s-a supărat pe noi pentru că eram prea amuzate ca să o ajutăm atunci când a rămas atârnată capul în jos, într-un gard. În comparaţie cu ştim-noi-cine care se supără imediat, pe mândra nu a deranjat-o faptul că am pus pariu...pe ea.


Deşi pare foarte calmă, Găbiţa a apărut în ziarul local pentru conflictele pe care le-a avut cu echipa adversă la un meci de handbal.O domnişoara a enervat-o atât de rău pe mândră, încât Gabi a decis că cea mai bună răzbunare ar fi să o dea, în mod repetat, cu capul de bara porţii. Soluţia ei pentru „Vai, ce mă fac? Trebuie să vină mama şi eu sunt beată” a fost să bea în continuare. Mie mi-e tare dragă, găteşte cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată. Şi, deşi mănâncă mult, nu se îngrasă absolut deloc.

Şi dacă tot suntem mândre că suntem cele patru mândre, ne-am făcut şi tricouri personalizate. Deocamdată, nu se spune ce scrie pe spate. (nu apar în poză, o făceam pe-a fotograful, dar, evident, am şi eu tricou personalizat).


M-am cam întins cu acest post, mai există persoane care merită menţionate. O aşteptăm oe Iulica, a cincea mândră, să se întoarcă în ţară. Despre Puiu Creţ am mai scris aici. Mai sunt colegele de facultate:Claudia, cu care am împărţit aceeaşi cameră, Andeluţa, speranţa mea adormită, Ioana, căreia îi sunt datoare cu un frigider, Gabi cea incredibilă.

Dacă era un post despre băieţi, aş fi avut, cu siguranţă, mai multe de spus. Mihai, Mămicu`,Bro cel cu freză urâtă, Geo, Kido şi băieţii din gaşca veselă vor fi, probabil, subiectul într-un articol viitor.

Merge vorba prin târg că trebuie să dau leapşa mai departe, aşa că o trimit către Aura, Roxana , Andeluţa, Claudia şi Anda.